Poveste de sector.

A fost o dată un băiat zdravăn şi sănătos aşa, pe care îl chema PieTone. Şi el locuia pe tărâmul broaştelor râioase. Era urât acolo şi umed şi un miros de mlaştină clocită domina ţinutul. Aşa că el s-a decis să lupte pentru a evada de pe acest tărâm deloc prolific. Şi a candidat la Primăria sectorului 4. Norocul a fost de partea lui, pentru că mânca multe "bunătăţi" încă de mic, şi a câştigat. Lupta lui a fost încununată cu succes, aşa cum îi stă bine oricărui personaj de poveste. Poveste de adormit copiii. Interesant este ce s-a întâmplat cu acest băiat după ce a obţinut victoria. Pentru că poveştile nu ne spun niciodată ce se întâmplă după finalurile fericite, vom face noi o scurtă incursiune. Băiatul şi-a dat seama că nu deţine puteri magice, deci nu poate îndeplini prea mult din tot ceea ce a promis, aşa că a ticluit un plan, împreună cu al său de încredere sfătuitor.

"-De încredere sfătuitor, au ce să fac oare acum? Oamenii ăştia aşteaptă rezultate şi eu nu-mi permit să vărs sacii de galbeni pentru capriciile lor..."
"-Mărite primar, eu zic să îi fentăm. Hai să facem caleşti din iarbă şi palmeri din luminiţe şi perdele de lumini peste perdele de lumini, să băgăm puţinii bani pe care îi avem în spectacole şi pârtii de noroi. Oamenii sunt naivi. Ei vor să vadă lucruri concrete, de moment şi astfel de lucruri le vom da."
"-Păi şi...numele meu nu apare nicăieri?", zise PieTone cu mustaţa tremurândă de durere.
"-Da' cum să nu apară, mărite Primar. Facem spoturi publicitare şi le plasăm în prime-time pe Antena 3 şi facem proiecţie de lasere pe blocurile de pe Văcăreşti...toate vor avea un singur mesaj inscripţionat: PieTone îţi urează numai bine pentru anul care vine! Facem şi bannere, cu imaginea Măriei Tale caricaturizată. Le urăm "Sărbători fericite!" şi chestii d-astea. Oamenii cad în plasă. Vor fi uluţi de puterea noastră financiară."
"-Păi şi...nu trebuie să cheltui mulţi bani? De unde îi iau?"
"-Apoi...trebuie, cum să nu. Dar îi luăm tot de la oameni. Aici este şpilul. Şi, ca să o luăm pe aia dreaptă, cheltuim cu nemiluita acum cât avem, dup-aia ne dăm la fund, ne luăm sacii cu galbeni şi o luăm la sănătoasa. Că vorba aia, dacă au putut alţii, noi om fi mai fraieri?"
"-Oooo...de încredre sfătuitor, cât mă bucur să pot conta pe sprijinul tău."
Şi PieTone a bătut din palme şi servitorii au apărut. Le-a dat ordin şi toate planurile sale au fost puse în aplicare unul câte unul. Şi efectul a fost cel preconizat. Gemete de satisfacţie răsunau din tot sectorul 4, când oamenii vedeau cum Primarului îi pasă de ei. Şi ochii înlăcrimaţi priveau cu satisfacţie milioanele de luminiţe peste luminiţe peste luminiţe peste luminiţe peste luminiţe aşezate pe bulevard, între Mărăşeşti şi Văcăreşti.
Şi, în tot timpul ăsta, PieTone creştea şi creştea şi se fericea.

Şi-am încălecat pe-o bancă şi am spus povestea toată. Şi-am încălecat trăsura, şi-am dezvăluit minciuna.

** desigur, orice asemănarea cu realitatea (nu) este întâmplătoare.
*** post scris şi în ideea urărilor nesincere şi greţoase, pe care "marile vedete" ni le aruncă precum măcelarii aruncă oase de şoricei câinilor vagabonzi.

Sărbători fericite!

Nu am mai intrat de mult pe aici...La început din lipsă de timp şi mai apoi dintr-un motiv destul de pueril: nu ştiam de unde să reiau firul pe care îl lăsasem de izbelişte. Şi acum am găsit pretextul perfect pentru a reînvia bloguleţul şi pentru a stârpi pânzele de păiajen crescute pe aici: sărbătorile de iarnă. Deşi mă bâzâie subiecte atât de savuroase pe care aş fi putut să le despic aici, mă voi limita la a discuta despre Crăciun. Conştientizez, în fiecare an mai mult, faptul că a devenit doar o sărbătoare comercială, dar asta nu mă împiedică să mă bucur de această perioadă. Şi poate că tot ceea ce facem, facem ca un reflex al imaginilor idilice pe care televiziunea, în special, ni le-a încropit, dar mi se pare legitim, atâta timp cât ne provoacă o reală plăcere.
Înainte să mă duc să mă culcuşesc lângă brad, visând cu ochii deschişi la cadourile pe care Moşu' mi le va aduce sau croindu-mi planuri savuroase pentru anul care se pregăteşte să vină, simt nevoia să-ţi adresez o mică şi sinceră urare: Să fii fericit, indiferent ce presupune acest lucru pentru tine!
Şi imaginea ataşată acestui post reflectă nemulţumirea mea în ceea ce priveşte lipsa zăpezii. Cel puţin din Bucureşti!

69.

Cătălin.G (nu CătăLin.Ge, atenţie!) mi-a pasat tag-ul şi abia aştept să scriu cele 69 (99 de fapt) de lucruri despre mine, ca să pot să împovărez şi eu pe alţii.
Să începem zic:

1. Râd foarte mult.
2. Câteodată râd prea mult.
3. RedBull îmi creează reacţii adverse.
4. Perioada sesiunii este perioada în care mă simt foarte energică şi vivace.
5. Am un frate de 6 ani.
6. Îmi place roşul.
7. Încă trăiesc prima iubire.
8. Fac foarte multe conexiuni, tot timpul, uneori nebănuite.
9. Îmi plac ochii mei.
10. Mă uit la emisiunea lui Mircea Badea de câte ori am ocazia.
11. Îmi place să beau cafele amare.
12. Sunt dependentă de rimel.
13. Pot fi destul de ironică uneori şi trebuie să mă cunoşti bine ca să ştii că nu sunt răutăcioasă.
14. În clasele a 7 a şi a 8 a am fost Preşedinta Consiliului Local al Elevilor Sectorului 4 şi am apărut la televizor pe la diferite emisiuni.
15. Am avut o perioadă în liceu când eram înnebunită după fluturi.
16. Îmi place să mă uit pe pozele de la Sibiu, pentru că îmi trezesc cele mai frumoase amintiri de anul acesta.
17. Sunt foarte ambiţioasă.
18. Îmi place să fiu sinceră şi să mi se răspundă la fel.
19. Ador plimbările prin Cişmigiu toamna.
20. Îmi place să stau noaptea pe malul mării, să ascult doar valurile.
21. Am avut un căţeluş, pe care îl chema Berny, dar a murit călcat de o maşină. Trist moment.
22. Îmi face plăcere să merg la ţară, la bunici, când se culege via.
23. Îmi place să primesc flori.
24. Îmi schimb stările de spirit cu multă uşurinţă, derutându-i întru-câtva pe cei din jur.
25. Am mici superstiţii de care vreau să scap.
26. Nu pot să sar niciodată peste micul-dejun.
27. Nu am mai condus de foarte mult timp.
28. Nu am mers niciodată pe role.
29. Pe frati-miu l-am învăţat, în schimb.
30. Îmi face plăcere să cunosc foarte mulţi oameni.
31. Port tot timpul în geanta mea imensă o sticlă de apă/suc.
32. Adorm tot timpul stând întoarsă pe partea dreaptă.
33. Am perna mea favorită de la vârsta de 6-7 ani şi, dacă aş putea, aş căra-o cu mine în călătorii.
34. Îmi place să mă joc.
35. Încă mai colorez.
36. Am o fundă mare pe oglinda din cameră.
37. Mă uit pe bloguri cu cercei în fiecare zi. Când am poftă, îmi şi comand.
38. Îmi place să-mi fac planuri şi să am totul foarte bine organizat.
39. Am foarte multe lumânări parfumate în cameră.
40. Am văzut toate episoadele "Friends" de cel puţin trei ori şi totuşi râd cu poftă de câte ori le revăd.
41. Mă plictisesc destul de repede atunci când lucrurile merg în linie dreaptă.
42. Sunt adepta teoriei boom-ului şi recesiunii în ceea ce priveşte traiectoria vieţii.
43. Îmi plac surprizele plăcute.
44. Am o singură pereche de ciorapi albi în sertar, restul având culori "turbate".
45. Păstrez orice prostioară despre care am eu intuiţia că mi-ar mai putea folosi cândva.
46. Am ţinut jurnale timp de 7 ani de zile. Anul trecut am încheiat ciclul, pentru că ajunsesem într-o perioadă foarte agitată şi alertă şi nu mai aveam timp să-l reactualizez şi asta mă enerva cumplit.
47. Reţin numele persoanelor cu destul de mare uşurinţă. Uneori le intuiesc.
48. Am în telefon 2921 de mesaje, în căsuţa de intrări, şi nu aş renunţa pentru nimic la ele. Ba mai mult. Aştept să se mai adune. :D
49. Nu am simţul orientării în spaţiu, în special în ceea ce priveşte Bucureştiul.
50. Am o memorie vizuală foarte bună totuşi.
51. Mi-este foarte greu să-mi stabilesc o melodie preferată. Tresalt la tot ce înseamnă Coldplay şi Leonard Cohen, totuşi.
52. Sunt fană "Copiii de la camera 402", de pe Fox Kids. Capra Schinitzi m-a inspirat de foarte multe ori.
53. Nu am fobii rasiale, nu mă deranjează orientările sexuale ale oamenilor de lângă mine şi nu o să înţeleg niciodată de ce pe unii îi supără atât de tare aceste aspecte.
54. Bunicul care a murit când eram eu mai micuţă a contribuit foarte mult la dezvoltarea mea ulterioară prin poveştile lui şi prin peripeţiile prin care am trecut împreună.
55. Nu reţin niciodată bancuri.
56. Pot fi extrem de migăloasă dacă îmi place ceea ce am de făcut.
57. Mi-ar fi plăcut să fi învăţat de mică să cânt la chitară sau la pian. Şi îi admir pe cei care ştiu.
58. Încă mai colind cu plăcere.
59. Îmi plac versurile lui Nichita Stănescu.
60. Sunt suficient de masochistă cât să mă uit la filme cu adevărat de groază, chiar dacă apoi dorm cu lumina aprinsă.
61. Sunt ipohondră.
62. Sunt un pic obsedată în privinţa curăţeniei şi a spălatului pe mâini. Niciodată nu este suficient de mult pentru a ucide microbii. :D
63. Sunt foarte orgolioasă.
64. Nu am o mare simpatie pentru oamenii care se plafonează. Mie mie se pare că întotdeauna se poate şi mai bine.
65. Am nasul foarte fin când vine vorba de descoperiri detectivistice. :D
66. Sunt proaspăt membru VIP.
67. În generală pictam foarte bine, mai ales peisaje pe bileţele minuscule. S-a mai risipit din talent o dată cu trecerea anilor.
68. Am avut germana trecută în orar timp de 12 ani. Spre ruşinea mea, nu am atins nivelul pe care ar fi trebuit să îl ating după atâta timp.
69. Am foarte multe contacte în lista de mess cu care vorbesc extrem de rar sau deloc.

Bonus: Am întâlnit-o pe Magda Ciumac pe stradă şi am exclamat admirativ după ţinuta ei perfect asortată.

69 este cifra potrivită, pentru că sunt suficient de multe lucruri cât să spuneţi că ştiţi ceva despre mine, dar suficient de puţine cât să rămână loc de mister şi curiozitate. Îi împovărez pe Alex şi Zăpă. Spor!

Politicienii se luptă, profesorii tresaltă.

Mă gândeam că lupta pentru moaştele Sfântului Dumitru a fost aprigă, dar îmi dau seama că lupta politică presupune şi mai multe coate în gură. În gura cui? În gura cadrelor didactice, care o ţin deschisă în faţa televizorului, privind cum mingea salariilor lor este pasată de la Băsescu la Tăriceanu şi invers. O luptă electorală care şi-a găsit pretextul într-o majorare sclipitoare a salariilor cu 50%. Şi acum, aceşti doi oameni respectabili ai statului se întrec în declaraţii vituperante, reuşind încă, după atâta timp, să mai stârnească atenţia cuiva. Sindicatele din învăţământ îi iau în serios. Mai au puterea să se lase traşi în această şaradă de doi bani, care anticipează măcelul alegerilor din 30 noiembrie.
Analizând critic, pe sub sprânceană, îţi dai seama de cât colo că pute a guri spurcate. A guri uscate, însetate după locuri pe scaunele de senatori şi deputaţi. Băsescu însă joacă inteligent şi merită apreciat. Apare în faţa naţiunii şi susţine cu zâmbetul său de muiere virgină că salariile trebuie să fie mărite. Trebuie şi se poate. Dar nu se vrea. Ridică pleoapa sa de la ochiul stâng şi priveşte drept spre profesorul flămând, din faţa televizorului. El este de partea lor.
Tăriceanu se prinde încă o dată în horă, aiurea în tramvai, şi se împiedică. Se împleticeşte. Ştie că a primit-o sub centură, dar se târăşte pe coate.
Bineînţeles că, dacă Băsescu ar fi bănuit, chiar şi pentru o clipă, faptul că majorarea ar fi fost posibilă şi că Tăriceanu ar fi răspuns afirmativ, strategia lui ar fi fost cu totul alta. Dar aşa...mizează pe stomacul gol al cadrelor didactice şi pe jocul prost, de om rău, al lui Tăriceanu. Atrage atenţia asupra paiului din ochiul primului-ministru pentru a masca bârna din al său.
Ce mă deranjează? Că joaca lor a depăşit pătrăţelul de gunoi permis. Se întind prea mult.

Christmas is coming to town.

Sunt de acord cu faptul că sărbătorile de iarnă reprezintă cel mai bun pretext pentru a elabora strategii complicate de marketing, astfel încât produsul pentru care mă zbat să obţină vânzări uriaşe, notorietate sau ce alte obiective îmi mai propun eu să ating. Şi în fiecare an mi se pare că perioada sărbătorilor de iarnă se extinde...Să-ţi explic...anul trecut, pe la sfârşitul lui noiembrie, toate magazinele erau îmbrăcate deja de sărbătoare, pentru ca beculeţele să dispară abia la începutul lui martie. Şi mi se pare mie că toată această precipitare diluează atmosfera unică pe care luna decembrie o aducea de obicei în sufletele noastre.
De ce am adus în discuţie acest subiect? Pentru că am fost în Metro zilele trecute şi am rămas stupefiată când am văzut la intrare un brad imens, împodobit, plin de beculeţe. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că rafturi întregi erau doldora de globuri, clopoţei, beteală şi alte accesorii inedite, care ne fac brăduţul suficient de prezentabil pentru a-l afişa musafirilor. Şi instinctul m-a îndemnat în primă fază să mă uit în ce dată suntem...Sfârşitul lui octombrie...Ceea ce înseamnă, după un calcul rapid, că vom avea aproximativ 5 luni de Crăciun anul acesta.
De ce m-aş aproviziona de pe acum pentru Crăciun? Care mai este farmecul, dacă nu alerg cu câteva zile înainte după cadouri şi toate cele, îngheţându-mi nasul şi degetele pe pungi?

Pentru că ciorile s-au reîntors...provizoriu.

De la un timp, mă trezesc uimită în faţa faptelor mele. Conştientizez uimită cum încerc să schimb şablonul blogului, background-ul profilului de hi5 sau poza de pe desktop doar ca să compensez schimbări mult mai substanţiale şi mai dificile care apar în viaţa mea. Mi se părea mie că aşa pot găsi un pretext, o motivaţie, o minciună pe care să mi-o servesc şi să o înghit nemestecată: "e timpul schimbărilor generale...se mai întâmplă la o perioadă de n zile...la fel cum lupul năpârleşte, de pildă."
Mă uit uimită şi furioasă la mine cum încep să lupt pentru ceea ce-mi doresc numai atunci când simt că bătălia se apropie de sfârşit şi numai atunci când simt că balanţa nu se înclină în favoarea mea. Abia atunci încep să dau din mâini şi din picioare. Spasmodic, inutil, hilar...Să am conştiinţa împăcată...cel puţin am încercat. Nu m-am lăsat învinsă din oficiu.
Vreau să fie frumos. Iar. Mereu.

Vrei să fii imaginea BOOTS Nº7 în România?

De mică mi s-a spus foarte clar că în viaţă poţi reuşi pe două căi principale: fie eşti foarte frumoasă şi atunci multe uşi se vor deschide în faţa ta, fie eşti foarte inteligentă şi ţi le vei deschide singură. Mai există, desigur, şi calea de mijloc, cea mai dezirabilă, să întruneşti ambele calităţi şi astfel să cunoşti o ascensiune foarte rapidă. Între timp mi-am dat seama însă de faptul că mai sunt în joc încă mulţi factori până la succesul pe care toţi îl visăm. Factori precum norocul, o oportunitate valorificată, o sclipirea de moment şi multe altele.
O astfel de oportunitate unică pentru tinerele fete, foarte frumoase, care visează ca toate uşile să se deschidă în faţa lor, este cea oferită de BOOTS Nº7, brandul de cosmetice numărul 1 în Anglia.

Despre ce este vorba? Un megaconcurs, al cărui finalitate este găsirea unei fete care va deveni imaginea Nº7 în România.

Ce înseamnă asta de fapt? Că TU vei avea posibilitatea să apari în reviste precum COSMOPOLITAN, Marie Claire, Harper’s Bazaar si altele din trustul Sanoma Hearst, că imaginea TA va fi afişată în toate farmaciile din ţară.

Crezi că nu este suficient? Atunci premiile oferite de BOOTS Nº7 şi SENSIBLU te vor motiva cu siguranţă: un week-end la Londra şi bani pentru cumpărături, participarea la o finală specială alături de COSMOPOLITAN, şedinţă de make-up cu un make-up artist profesionist şi cadouri Nº7 timp de un an.

Te interesează? Te poţi înscrie până pe 31 octombrie 2008 aici. Caută talonul de înscriere şi mai multe detalii şi în revista COSMOPOLITAN sau în farmaciile SensiBlu.

Mult succes!

Tele"fără"viziune.

Mereu mi-am pus întrebări legate de fascinaţia televizorului. Toţi avem momente, e drept unii mai rar, alţii mai des, în care prindem rădăcini în fotoliu, cu telecomanda în mână şi ceva din noi nu se îndură să apese Turn off. Şi te întrebi atunci ce anume te face să reacţionezi astfel, ce anume te fascinează la evenimentele prezentate dincolo de ecran. Ei bine, totul...pentru că, în general ăsta este rolul lor şi ele sunt selectate tocmai după acest criteriu.
Şi dacă am ajuns la concluzia că pot empatiza cu cei care nu pot închide imaginea unei vieţi perfecte, petrecută într-o casă cu piscină, care nu se pot rupe din avalanşa reclamelor sau care sunt pur şi simplu stupefiaţi de fapte apocaliptice, mă revoltă în schimb persoanele care îşi tranformă viaţa într-un spectacol doar din dorinţa de a trece de cealaltă parte a baricadei. Mă tot frământă întrebările: Oare ce fel de satisfacţie găseşti în a-ţi împărtăşi secretele unei întregi naţiuni? În a-ţi pune pe tavă viaţa personală? În a-ţi lăsa intimitatea invadată cu bocancii? De ce simt femeile nevoia să apară pe AcasăTv, relatând cu vocea gingaşă şi uşor tremurândă cum au fost ciomăgite cu făcăleţul la fund, pentru că au făcut mămăliga cu cocoloaşe? De ce simt unele familii nevoia să se înscrie la "Schimb de mame" şi să-şi etaleze cele mai intime momente? De ce am senzaţia că femeile sunt mult mai vulnerabile în faţa televiziunii decât bărbaţii? Compensează oare faptul de a fi arătat pe stradă cu degetul, chiar şi în sens peiorativ?
Adiacent acestei probleme, mă gândeam zilele trecute la faptul că sintagma "Ridendo castigat mores" se aplică din ce în ce mai puţin în societatea în care trăim. O societate a orgoliilor, în care fiecare îşi doreşte să se individualizeze, dar în acelaşi timp să se identifice cu turma din care s-a ridicat. Râsul, "mişto-ul" nu-i mai determină pe amatorii de exhibiţionism sentimental să se ruşineze de modul în care îşi arată ridurile sufleteşti, nu-i mai determină pe oamenii cu capul găunos să se retragă ispăşiti atunci când nu au nimic inteligent de spus. Ba din contră. Mi se pare mie că emisiuni precum "Cronica cârcotaşilor", "Divertis show" sau alte minunăţii nu fac altceva decât să le gâdile orgoliile, să îi facă să se simtă alintaţi în ego-ul lor de "persoane publice, pă care mulţi are individie, mama lor a dracu'", să îi facă să se simtă în centrul reflectoarelor. Şi nu o dată am auzit principiul:"negativă sau pozitivă, publicitatea este publicitate". Aşa că, oare nu noi le dăm apă la moară unor astfel de oameni, să băltească în continuare în mocirlă intelectuală? Oare nu noi, telespectatorii, suntem responsabili de faptul că tot mai mulţi văd această mocirlă ca pe o oază? Oare nu prin faptul că ne amuză cum vorbeşte Gigi Becali îl facem să urle şi mai tare pe posturile TV?



sursa imaginii: http://www.hit.ro/foto-video/Televizor-activat-prin-gesturi-fara-telecomanda

Post scurt, dar cuprinzător.

Oamenii sunt tare diferiţi şi mi se pare normal să fie aşa. Am învăţat de la un profesor tare inteligent şi drag mie că este bine că suntem diferiţi. Aşa se nasc idei, se leagă relaţii de tot felul şi este foarte important să încercăm să descoperim ce este diferit în celălat şi să iubim ce este diferit în celălalt. De ce toate aceste fraze aparent redundante? Pentru că azi am observat foarte bine un gen de oameni care diferă total de modul meu de a fi. Şi tot azi mi-am dat seama că eu nu pot aprecia diferitul lor, ba din contră. Sunt o fire entuziastă şi vioaie, uneori prea vioaie, ce-i drept. Şi tocmai de accea eu nu pot iubi privirea diferită a persoanelor care vor să ucidă entuziasmul privirii mele. Înţelegi unde vreau să ajung?

Safe parking.

Bucureştiul, ca orice alt mare oraş din orice altă ţară probabil, este împânzit de "mafii". Am observat cu stupoare că se pronunţă foarte des acest termen, în discuţii dintre cele mai variate.
Ideea acestui post mi-a fost dată de o întâmplare care a avut loc acum câteva seri, pe chei, în imediata apropiere a Centrului Istoric. Eram cu maşina, cu o prietenă şi găsisem un loc de parcare. După cum ne-am obişnuit deja, un nene dubios răsare din neant şi începe să ne dirijeze. Lăsând la o parte faptul că te jigneşte într-un fel dându-ţi indicaţii infantile, într-o manevră atât de simplă, nu-mi dau seama nici până acum care este de fapt rolul lor. Cert este că faptul acesta naşte în mod inconştient ideea: "Ai nişte mărunt? Să-i dau ceva, că mă trezesc dracu' că îmi zgârie maşina!" Şi aduni din buzunare 2 RON. Dar cum reacţionezi atunci când replica dubiosului nu întârzie să apară: "Glumeşti? Ce e asta? Doar atât?" Evident că rămâi perplex pentru câteva secunde. Şi de aici ai două variante. Te cerţi cu el şi îi răspunzi pe acelaşi ton, sperând că îl intimidezi sau că îi vei arăta, cel puţin, că nu te temi de el. Sau pleci pur şi simplu, lăsându-l să se certe cu stâlpii, rugându-te în acelaşi timp, ca maşina ta să fie în siguranţă.
Dar sentimentul de nesiguranţă, de grijă, de teamă nu dispare. Şi e frustrant. E cu atât mai frustrant cu cât genul ăsta de oameni te sfidează în faţă şi tu te simţi legat de mâini şi de picioare într-un fel. Iar persoanele care ar putea face ceva în sensul "extirpării" acestui fenomen al parcării, acestei reţele deja extinse, fac un singur lucru: nimic.
Tu cum ai proceda într-o astfel de situaţie?

Once...in a holiday camp I...

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă din copilărie. La o cafea cu miere, într-un loc drăguţ şi călduros. Şi începusem să depănăm amintiri din tabere. Orice copil trebuie să fii experimentat măcar un astfel de eveniment. Să stai toată noaptea cu grijă pentru plecarea de a doua zi, privind din când în când rucsacul pregătit, care zace lângă şifonier. Să te trezeşti vioi şi plin de emoţii. Să îţi alergi părinţii de teamă că pierzi cele mai bune locuri din autocar. Să spui primele tale glumiţe deocheate în şoaptă, ca să nu audă doamna învăţătoare/dirigintă şi să te pârască. Să cânţi în autocar la unison cu alte glăscioare fericite. Să fugi unde vezi cu ochii la primul tău popas. Să te cerţi cu ceilalţi, pentru că nu vă decideţi cine cu cine va sta în cameră. Să faceţi drumeţii luuuungi. Să faceţi noapte albă, cu bocănituri în uşă, hohote de râs, muzică, farse, pastă de dinţi pe clanţa celor mai somnoroşi, paturi rupte şi geamuri care au cedat în urma luptei cu castaveţi. Să fii nevoit să mănânci mâncare care nu seamănă cu cea a mamei şi te nemulţumeşte pe deplin. Pentru că numai în asemenea împrejurări te poţi căli, poţi învăţa. Pentru că numai din astfel de întâmplări poţi rămâne cu cucuie, cu fobie de insecte, cu semne pe umărul drept, cu prieteni pe viaţă, cu brăţări şi cruciuliţe culese de prin fiecare staţiune. Pentru că sigur îţi vei aminti şi peste 10 ani cum l-a prins diriga pe colegul tău zănatic, înveşmântat în chiloţi şi bocanci, înjurând un păianjen, rămânând stupefiată...şi n-ai da imaginea asta pentru nimic în lume. Probabil că lucrurile ni se păreau atunci cu atât mai frumoase cu cât eram supuşi diferitelor coerciţii şi noi trăiam primele momente de rebeliune, în care ne permiteam să încălcăm regulile. Cel mai frumos este însă să priveşti fotografiile şi să râzi copios de toate instantaneele surprinse în faţa cabanei sau sub masa din sala cea mare, unde toţi aşteptau cu răsuflarea tăiată venirea ursului... :D

Arămiu.

A venit toamna. Şi în mod inevitabil asociez acest anotimp cu noi începuturi şi noi realizări, a căror perspectivă încă nu o întrezăresc, dar a căror prezenţă o simt. Şi asta poate pentru că sunt născută toamna sau poate pentru că, atunci când eram mici, acest anotimp ne era înfăţişat ca un coş plin de roade şi ca lanuri pline cu bogăţii sau pentru că la fiecare început de toamnă mă târam cu ghiozdanul plin de cărţi pe drumul spre şcoală, aşteptând entuaziasmată să spun toate poveştile care îmi mustiseră în minte pe timpul verii. Şi o plăcere năstruşnică îmi provoacă gândul că voi reintra în ritmul alert cu care sunt obişnuită. Mă gândeam zilele trecute că atunci când am programul încărcat, reuşesc cu brio să mi-l administrez şi realizez toate lucrurile pe care trebuie să le realizez. Atunci când timpul stă la dispoziţia mea şi mă roagă să-l întrebuinţez, mă pierd şi îl pierd.
Trebuie să recunosc: mai există motive pentru care toamna mă încântă. Iubesc culorile ei. Şi mirosul de ploaie. Şi gutuile pline de puf. Şi strugurii de ţară. Şi jocul frunzelor purtate de rafale de vânt. Şi oamenii zgribuliţi care intră în cafenele.

sursa imaginii: http://www.slimeland.com/images/pictures/Autumn.jpg

Tomorrow is another day.

Din păcate sau din fericire, pentru că nu-mi dau seama exact pe ce poziţie mă aflu, am citit şi eu dintr-o pură întâmplare despre ceea ce numeşte azi ştirea zilei: experimentul ştiinţific de la Geneva. Probabil că multe guri vuiesc zilele astea despre evenimentul ce se presupune că va aduce sfârşitul acestei planete, şi-aşa şubredă şi obosită şi îmbâcsită de prostia pe care trebuie să o suporte fără drept de apel. Şi probabil că cei mai mulţi discută despre avantajele şi dezavantajele acestui experiment, despre prejudiciul incontestabil pe care îl poate aduce sau dacă este etic sau nu să ne jucăm cu viaţa noastră. Se aduc argumente ştiinţifice, religioase, politice, se fac speculaţii, se aud ţipetele de spaimă ale celor negativişti şi vuietele de bucurie ale celor care cred că vor redescoperi universul, în profunzimea lui.
Pentru mine însă, această ştire a declanşat alte mecanisme cognitive. În primul rând, m-a făcut să mă gândesc la cât de siguri sunt oamenii de capacitatea lor de a stăpâni lucrurile. Savanţii sunt convinşi că nimic nu le poate scăpa de sub control, ba dimpotrivă, totul se va desfăşura conform planurilor. Deşi au în spate o istorie plină de întâmplări nefericite şi experimente eşuate. Noi, ceilalţi, spectatorii, avem o încredere oarbă că şi de data asta vom scăpa cu bine, credem cu încăpăţânare că totul va fi perfect şi că apoi ne vom putea continua raportul la care lucrăm de două zile şi pe care şefu' îl cere cu insistenţă. Ne şi imaginăm bând plictisiţi din cana de cafea, în timp ce acceleratorul de particule se va fi declanşat.
În al doilea rând, mă face să mă gândesc retrospectiv la cei 20 de ani în care am umbrit peticul meu de pământ. Şi îmi dau seama că, indiferent de deznodământ, indiferent dacă am sau nu motive să mă îngrijorez din pricina acestui eveniment, este sănătos să te mai opreşti din când în când din fuga asta continuă şi să mai priveşti în urmă. Este posibil să descoperi că ai urmărit întocmai traiectoria trasată cu muuuulţi ani în urmă şi să te feliciţi pentru fiecare obiectiv bifat cu verde, care zace pe pancartă, la fiecare cotitură sau este posibil să descoperi cu stupoare că ai lăsat de mult în urmă visele cu care ai pornit la drum şi că acum mergi pe o cărare paralelă cu cea preconizată. În ceea ce mă priveşte, m-am regăsit în prima dintre situaţii...numai că într-o postură puţin mai bizară. Cam până aici îmi trasasem eu traiectoria. Ştiam că vreau să ajung la facultate, ştiam şi la ce facultate vreau să ajung, ştiam că vreau să fie bine în facultate, dar nu m-am gândit niciodată ce voi face după ce voi termina facultatea. Creionasem numai o imagine vagă de bine, fără repere clare şi fără pancarte de bifat.
Bilanţul ăsta pe care îl faci te determină să aduni la un loc şi oamenii pe care i-ai iubit în viaţa ta. Şi este ciudat să vezi că o parte dintre aceste persoane nu mai sunt deloc, altele nu mai fac parte din viaţa ta şi că alte au trecut deja în categoria sumbră, din partea împăienjenită a sentimentelor. Dar fiecare şi-a lăsat o amprentă cât de mică pe ceea ce eşti astăzi TU.
Te gândeşti inevitabil şi la greşelile pe care le-ai comis. De unele erai conştient, pe altele abia acum pe vezi, pe unele observi că le mai faci şi astăzi. Una peste alta, eu mă gândesc serios că poate multe dintre aceste greşeli le-aş repeta. Indiferent de repercursiunile negative. Mi se pare mie că multe dintre ele au contribuit la soldul pozitiv al bilanţului şi că multe dintre ele m-au construit aşa cum sunt acum.
Şi nu în ultimul rând, eşti tentat să rememorezi clipe, momente, sentimente. Şi atunci îţi apare în gând clasa de generală, cu toţi copilaşii bezmetici înşiraţi în bănci. Şi o auzi pe doamna dirigintă întrebând ceva şi îi vezi pe toţi cum sar ca arşi, cu două degete ridicate: "Doamna, doamna, puneţi-mă pe mine! Pe mine! Pe mineeee! Vă roooog!" Şi observă că rugile lor nu sunt ascultate şi ies din bănci şi flutură mâna cu două degete ridicate şi se îndreaptă spre catedră continuând să roage, să implore. "Vă rooog, dooooamna!". Îţi vine să râzi. Chiar este comic. Cu toţii am făcut asta măcar o dată. Dar apoi încep regretele, pentru că îţi dai seama că atunci erai mult mai hotărât şi mai ferm atunci când îţi doreai ceva cu adevărat. Şi muţi reflectorul. Pe primul sărut. Şi te gândeşti câtă cu câtă emoţie l-ai trăit şi cât de mult l-ai dorit. Şi treci apoi la prima iubire. Pe care poate încă o mai trăieşti. Şi vezi cum vă plimbaţi pe malul mării, vezi locuri pline de amintiri dulci, vezi flori, auzi cuvinte, fraze, promisiuni, melodii dragi, certuri furtunoase şi împăcări pe măsură, telefoane închise în nas şi sms-uri pline de dulcegării. Realizezi că nimeni nu ţi le poate lua, după cum nimeni nu ţi le poate aduce înapoi. Aşa că te hotărăşti să le retrăieşti.
În momentul în care ai deschis săculeţul cu amintiri, dificil este să le mai îndeşi pe toate la loc. Cu bunicul la câmp, rupându-i recolta. Cu coroniţa pe cap în clasa întâi. Când l-am ţinut în braţe pe frati-miu prima oară. Când alergam prin ploaie cu El. Când am fost la spital. Cu părinţii mei la cumpărături. Cu prietenii la un suc, la terasa aia. Când m-am certat cu mama din cauză că i-am ars tava. Când m-a bătut tata pentru că am spart toate borcanele de murături. Când m-au ros pantofii. Când mergeam la dentist în fiecare zi. Când mi-a murit căţelul. Când recitam poezii pe scena de la şcoală. Când pictam. Când am fost Zoe, în "O scrisoare pierdută"...
Se prea poate ca acest bilanţ să te facă să vezi că nicio catastrofă nu poate distruge ceea ce ai tu, pentru tine, numai al tău. Şi se prea poate să te împaci mult mai bine cu orice idee pesimistă îţi trece prin cap în astfel de momente. Se prea poate să te determine doar să le spui celor dragi încă o dată că îi iubeşti, să sari în maşină şi să-i suni la uşă pentru un sărut, să ieşi la o cafea cu oameni pe care nu i-ai mai întâlnit de mult şi să citeşti cu nesaţ toate cărţile pe care le aveai pe listuţa specială.

20...

...de zâmbete,
...de mii de vise,
...de oameni foarte dragi mie,
...de mii de amintiri frumoase,
...de clipe de fericire pe minut,
...de îmbrăţisări pe oră,
...de obiective îndeplinite,
...de pahare de vin,
...de ani!!!

Sibiu.

Vacanţa asta m-am delectat cu o scurtă excursie într-un loc pe care îmi doream de mult să îl vizitez: Sibiul. Am plecat din Bucureşti cu acceleratul şi după aproximativ 6 ore am coborât în oraşul care a fost denumit capitală europeană. Desigur, peripeţiile de pe tren nu au lipsit, pornind de la uşi de compartiment blocate, semnale de alarmă trase şi ajungând la revederea unor persoane pe care nu le mai întâlnisem de aproximativ 7 ani. În rest, drumul a fost uşor de suportat, pentru că am avut o companie plăcută alături. Primul impact cu Sibiul a fost destul de dur, pentru că am alergat ceva timp după taxi, taximetristul ne-a rătăcit în căutarea drumului spre pensiunea la care ne făcusem rezervare şi pensiunea la care ne făcusem rezervare ne-a dezamăgit mai mult decât ne aşteptasem să o facă. Arăta exact ca în poze, numai că era pustie şi cu siguranţă nu la 5 minute de centru, precum spunea managerul pe site. Aşa că am decis să ne cazăm la un hotel din centru, unde eram siguri că aveam toate condiţiile necesare ca să facem din această plimbare una de neuitat. Şi cele 4 stele care tronau pe uşa de la intrare îşi meritau locul cu siguranţă. Pe parcurs am avut ocazia să îmi schimb prima impresie, la 180 de grade chiar. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că oamenii sunt foarte comunicativi şi calzi şi vânzătoarele mult mai amabile decât eram eu obişnuită să fie. Am prins sfârşitul unui festival al cavalerilor medievali, am vizitat toate obiectivele turistice, am mâncat mâncare tradiţională românescă aşa cum nu am mai mâncat în niciun loc până acum şi am reînvăţat germana doar ascultându-i pe cei din jur vorbind. Îmi plac absolut toate clădirile din Sibiu, mai ales că foarte multe sunt numite "monumente istorice" şi mă transpun într-o lume aparent demult apusă. Îmi place că există peste tot gelaterii şi ciocolaterii, îmi plac bisericile impunătoare, îmi plac florile de la ferestrele caselor, îmi plac tunelurile de trecere, îmi plac drumurile în pantă şi îmi place tot ce are Sibiul. Îmi plac îmbrăţisările pe care mi le-a oferit şi sărutările şi toate zâmbetele pe care mi le-a smuls şi toate lacrimile pe care mi le-a şters şi toate amintirile pe care m-a făcut să le păstrez cu drag. Îmi place că la Sibiu am început un nou an. :D

Frământare.

M-am întrebat întotdeauna: când îţi dai seama că ai ajuns să cunoşti un om? Adică ce anume trebuie să ştii mai exact despre persoana respectivă astfel încât să poţi spune că o cunoşti? Şi, mai ales, ce faci atunci când informaţiile pe care tu le deţii despre persoana respectivă nu sunt consonante cu aportul informaţional adus de alte persoane la fel de apropiate ei...sau chiar de alte fapte săvârşite de ea în raport cu alte persoane? De unde ştii când respectivul spune adevărul şi când minte? Cum îţi poţi da seama care-i sunt sentimentele reale şi care sunt prefăcute? Toate aceste întrebări ar putea părea un şir fără noimă...sau şi mai bine: se poate găsi cineva care să spună: "Păi bine...dar...pur şi simplu ştii. Dacă ai stat mult timp în preajma unei persoane, este imposibil să nu simţi substratul faptelor şi vorbelor sale. Dacă pretinzi că o cunoşti, îţi vei da seama pur şi simplu". Ei bine...mie nimic nu mi se pare atât de simplu. Am dus ceva timp muncă de lămurire cu mine, să-mi dau seama cam pe ce poziţie mă situez...şi totuşi convieţuiesc cu mine de 20 de ani. Descopăr în fiecare zi lucruri noi în ceea ce-i priveşte pe ai mei părinţi...şi locuiesc cu ei de ceva timp. Cum să fac să descopăr în persoana de lângă mine, oricare ar fi ea, acel ceva care să mă facă să am încredere necondiţionată în ceea ce-mi spune MIE, în faptele pe care le săvârşeşte faţă de MINE, fără să mă las influenţaţă de atitudinea ei în ansamblu faţă de EI? Răsare mereu în gând, involuntar, ideea: "Dacă mâine mă voi afla şi eu în situaţia respectivă? Atunci ce?". Mai există o problemă conexă acesteia, care mă macină uneori când stau să mă uit la lună şi mănânc jeleuri de lămâie: cât de mult ar trebui să mă afecteze în prezent acţiunile trecute, de mult trecute, ale persoanei respective? Faţă de mine, faţă de ea, faţă de el, faţă de noi, faţă de ei...
Stăteam azi şi mă gândeam că adevăr grăieşte vorba: "ceea ce nu ştii, nu te poate afecta" (am adaptat-o puţin, pentru că nu-mi aminteam forma exactă). O dată ce dai din greşeală, din prostie, din curiozitate ş.a.m.d. peste lucruri care nu numai că nu ţi-au fost destinate, dar care pe deasupra au fost concepute tocmai cu teama ca tu să nu le afli, nimic nu mai poate fi la fel. Şi nu te poţi preface că totul este la fel. Poţi doar să-ţi iei un timp, să le rumegi pe îndelete, să faci conexiuni, să-ţi pui întrebări şi apoi să iei decizii. Poţi doar să te gândeşti dacă eşti capabil să treci peste anumite situaţii pe care nu ai fi vrut vreodată să le afli. Şi mai poţi medita la următorul fapt: ceea ce tu cunoşti sau crezi că ai ajuns să cunoşti şi să placi în persoana respectivă este mai puternic decât tot, restul?

Mareeeeeeeeeeeee

Uaaa... Îmi întind oasele, îmi trosnesc degetele de la mână şi mă aşez în faţa calculatorului. Simt că s-a pus praful pe aici de când nu am mai scrijelit nici măcar o literă. Măcar am o scuză. Am vizitat litoralul. Şi setea de soare şi de mare mi-a ocupat tot timpul. Din mini-vacanţa mea am adus cu mine câteva învăţăminte, pe care le voi înşira aici, poate le vor folosi şi altora: în primul rând, când vrei să faci poze, uită-te întotdeauna pe unde calci. Asta este regula de aur. Pentru că te poţi înfige oricând într-o bucată de fier, care rânjeşte ghiduş pe sub mustăţi şi aşteaptă să o bagi în seamă. Dacă totuşi treci cu vederea această regulă, nu uita să râzi copios de întâmplare după ce simţi că orice pericol a trecut. Mai ales dacă ai poze care certifică expresia ta de uimire/durere/disperare etc. Regula de argint este să nu pleci niciodată cu hidrobicicleta fără să îţi iei un punct de reper sigur. Mai ales dacă plecaţi numai fete. S-ar putea să trebuiască să pedalaţi tot litoralul şi atunci când aţi obosit îngrozitor, eventual, să o împingeţi pe plajă până la locul cu pricina. Dacă nu ai respectat nici această regula, măcar ia-ţi o pălărie şi o pereche de ochelari de soare, să fii sigur(ă) că nu te recunoaşte nimeni pe youtube. Urmează apoi câteva reguli mici, pe care, probabil, mulţi le cunosc deja: nu te da cu cremă înainte să hotărăşti să te dai cu banana. S-ar putea să nu reuşeşti să te mai urci după ce te răstoarnă. Alege-ţi cu grijă staţiunea, astfel încât să fii, cât de cât, la adăpost de super-cocalari. Specie recent înflorită pe litoralul românesc. Îi recunoşti după slipii tanga, brandurile încordate, manelele care răsună din telefoanele ţinute la elasticul slipului, ochii înfometaţi de sâni, balele care se preling la colţul gurii şi minunata replică de agăţare: "Ce faci, păpushe? Nu vrei să te dau cu cremă?". Se mai întâmplă uneori să te întâlneşti cu ei în apă. Atunci să înoţi cât poţi de departe. E posibil să te apuce de picioare şi să te răstoarne, ca apoi să vină căpetenia să te salveze, aşteptând ca tu să-i sari la gât, mulţumindu-i. Ca bonus, adaug o regulă de platină: distraţi-vă cât puteţi de mult sau relaxaţi-vă cât puteţi de mult! Pentru că realizez cu regret că este deja jumătatea lunii august şi tare mi-e dificil să îmi imaginez cum anume voi reuşi să mă mobilizez iar pe băncile sălii A040.

Şi avem aici şi câteva poze...ca să am la ce suspina nostalgic de câte ori intru pe blog.

Călcâiul lui Ahile.

Ce plăcere nemărginită ne provoacă nouă femeilor să colindăm oraşul după o pereche de pantofi... Trebuie să fie o pereche perfectă: toc perfect, culoarea perfectă, să vină pe picior perfect. Suntem capabile chiar să ne cumpărăm o ţinută completă care să se asorteze cu perechea de pantofi după care am suspinat zile întregi în faţa vitrinei magazinului. Urmează apoi runda finală: alegerea momentului propice în care îi vom scoate la plimbare. Trebuie să fim absolut sigure că vor fi destule persoane în jur care să ne invidieze sau să ne admire cu nesaţ. Ştim că ne face piciorul mai frumos, mai subţire şi tocmai de aceea ne fălim cu ei. Şi ieşim din casă. Şi facem suficient de mulţi paşi cât să ne dăm seama că pe cât sunt de frumoşi, pe atât sunt de dureroşi. Dar ştim cu toţii cum se spune: baba la frumuseţe suferă...deci mergem mai departe, cu fruntea sus...poate doar cu sex-appeal-ul mai scăzut, pentru că apar vagi urme de şchiopătat. Mai faci câţiva paşi. Mulţi paşi. Şi îţi vine să urli de durere. Dar nu contează. Ceva îţi spune că lucrurile se vor remedia imediat. Asta până când următorul cocalar te anunţă cu un rânjet plin de brânză mucegăită că îţi curge sânge din pantofi. Desigur...nu din pantof. Ci din piciorul pe care l-ai claustrat acolo. Abia atunci se aprinde beculeţul de urgenţă. Admiţi că ai o problemă şi intri în panică. Ştii că ai ceva important de făcut, pentru că dacă nu ar fi fost important, nu ai fi scos pantofii din cutie. Şi te gândeşti ce este de făcut. Treci repede toate variantele prin minte şi îţi dai seama că niciuna nu te satisface. Nu te poţi întoarce acasă, pentru că deja eşti în întârziere. Nu poţi cumpăra pantofi de niciunde din împrejurimi. Nu se întrevede nicio farmacie. Să presupunem că iei un taxi şi îl rogi să te ducă la o farmacie. Evident, te duce la una aflată în celălalt capăt al oraşului. Nu mai contează. Important este să te blindezi sănătos. Iei plasturi. Îi pui. Se văd aiurea cu fustiţa ta mov, dar îţi zici că nimeni nu va observa. Pentru un moment răsufli uşurată şi dai să te îndrepţi spre itinerar. Faci un pas. Ustură al naibii de tare. Mai tare chiar decât înainte. E prea subţire plasturele şi acum mai freacă şi el gaura din călcâi. Dacă ai noroc, poate găseşti un cabinet stomatologic în drum. Aproape. Foarte aproape. Şi intri. Este particular. Te costă milioane consultaţia şi au aer condiţionat şi canapele de piele şi pacientele poartă Manolo Blahnik în picioare şi citesc Cosmo. Dar îţi iei inima în dinţi. Este singura ta şansă. "Nu vă supăraţi...ştiţi...am şi eu o problemă şi mă gândeam că poate...mă puteţi ajuta cumva..." "Aveţi programare?" "Aaa...nu...am o problemă de altă natură...aveţi cumva vreun pansament cu rivanol pe aici?" Roşeşti îngrozitor, pentru că toate privirile rimelate s-au întors către tine. "Păi...pentru ce vă trebuie?" "Hmmm...cum să vă spun eu...m-au ros pantofii..." Şi în momentul ăla ai vrea să existe o poartă virtuală chiar acolo care să te transporte într-un univers paralel. Dar auzi o voce: "Mai bine veniţi aici să vă pansez şi să şi maschez pansamentul, pentru că observ că sunteţi în fustiţă. Doar nu vreţi să arate inestetic." "Păi...nu..." Şi te pansează şi ai senzaţia că ai păşit într-adevăr pe acea poartă, pentru că durerea a dispărut. Şi nu-ţi ia niciun ban, pentru că empatizează cu tine şi a trecut şi ea prin multe astfel de încercări ale vieţii. Şi atunci da...chiar te poţi bucura de noii tăi pantofi noi. Eu am păţit asta. Azi. Dacă faci parte din comunitatea oamenilor care au şchiopătat cel puţin o dată în viaţă din această pricină...fii fericit! Nu eşti singurul!

Îhmmm....Inteeeerziiis.

Nu am mai venit de mult cu ceva nou pe blog şi asta se datorează în mare parte unei fleşcăieli şi toropeli intelectuale care m-a năpustit pe timp de vacanţă. Neuronii mei se relaxează pe şezlonguri circumvoluţionare, iar sinapsele se gâdilă cu informaţii despre plecarea la mare şi cărţi lejere, de vară. Cu toate astea, aseară am dat peste un subiect pe care m-am gândit că ar fi şi păcat să nu-l exploatez într-un post scurt şi stângaci scris. Mă jucam în miez de noapte cu telecomanda, în speranţa că mai pot găsi ceva drăguţ la care să mă holbez şi să nu fiu nevoită să adorm mai curând decât de obicei. Şi am dat peste ceea ce se numeşte "Interzis". Foarte bine ales numele de altfel, pentru că ar trebui să fie cenzurat pentru persoanele care au mai mult de trei neuroni şi rămân blocaţi şi dezamăgiţi în faţa acceselor de retorică ale domnişoarei Andreşan. Emisiunea se doreşte a fi educativă prin citez: "împărtăşirea propriilor experienţe sexuale pentru ca telespectatorii să poată învăţa câte ceva din ele" şi este presărată cu monoloage lungi, însoţite de buze ţuguiate şi ochi daţi peste cap, voce afectată şi figuri "de Buftea", care te distrag de la ideea propriu-zisă şi te fac să te gândeşti cum de un astfel de om a ajuns pe sticlă. Cum de un astfel de om a reuşit să se ridice din mocirla în care înota cu graţie până mai de curând. Cum de un astfel de om dă sfaturi sexuale şi răspunde "profesionist" mailurilor telespectatorilor. Cum de un astfel de om are curajul să vorbească despre Freud, fără să înţeleagă măcar un pic esenţa a ceea ce s-a chinuit omul ăla să evidenţieze prin teoriile lui. Cum de un astfel de om poate avea credibilitate şi lipici la public. Nu am nimic cu persoana Laurei Andreşan, nici cu viaţa ei personală...ceea ce mă indignează este însă rolul ieftin pe care îl joacă cu microfonul în bot şi aerele de specialist într-ale sexului. Mă cutremură câteodată regresele televiziunii şi zbuciumul disperat din agonie care are rolul de a "agăţa" publicul. Sunt unele emisiuni care fărâmiţează orizonturi culturale mai aprig decât Elodia, pentru că se bucură şi de credibilitate.

The B'estFest.

Agitaţie din partea organizatorilor. Relaxare din partea aşa-numitelor vedete, care vin şi te întreabă de sănătate, în timp ce tu stai uşor plictisit la desk-ul B'estFest din Sofitel. Aer condiţionat, multă apă plată şi conversaţii scurte în limba engleză. Aş fi zis că asta este totul, dacă nu aş fi păşit cu hotărâre pe teritoriul în care se cultivă propriu-zis atmosfera b'estfestiană. Voluntari agitaţi şi "fericiţi să ajute", un public pestriţ şi uşor dezorientat de multitudinea de culori şi zumzete de tobe, "floricele" cu fustiţe scurte care te ademeneau cu reviste, baticuţe, insigne sau cu o spălătorie pentru bărbaţi, bere şi miros de grătar, oxigen parfumat şi screaming van, unde îţi puteai lăsa lejer certurile cu iubita/iubitul, problemele de la serviciu sau spaima de şerpi, silent disco sau plajă amenajată în mijlocul mării de beton. Concerte electrizante, susţinute de formaţii care ştiu cum să întreţină publicul şi cum să îl facă să vibreze. Printre un bax de apă cărat şi un cotor de bilet rupt, am tras cu ochiul la E.M.I.L., Sunrise Avenue, Stereophonics, Manu Chao şi Nelly Furtado. În topul gurii căscate şi a ochilor bulbucaţi, a şoldurilor mişcându-se şi a corzilor vocale tremurând, primul loc îl ocupă Manu Chao, care nu numai că a urcat pe scenă îmbrăcat în tricolor, suscitând interesul tuturor, dar a şi făcut un show care a cerut bis. Ne-a ridicat mâinile în aer şi ne-a accelerat circulaţia sangvină. Explozia serii, cel puţin din punctul meu de vedere, rămâne însă Silent Disco. Linişte, muzică, linişte, oameni fredonând melodii arhicunoscute, urechi "încăştiate", distracţie şi ţopăială. La anul ne revedem la Romexpo cu siguranţă!

Artificii, pijamale şi căpşuni.

Dacă nu ştii ce este Festivalul Internaţional de Pirotehnie, nici nu ai şanse să mai afli personal, din păcate, pentru că în seara asta a fost ultima suflare. Spun cu regret că stau la 2 minute distanţă de locul spectacolului şi cu greu m-am urnit să văd ceea ce nu credeam că mă va uimi în vreun fel. Desigur, se prea poate să fi plecat de la prejudecata petardelor şi artificiilor cu care am fost obişnuită şi tocmai acesta să fi fost motivul pentru care am deconsiderat măreţia acestui festival. În cele din urmă însă, am aruncat baticul alb în ring. Prea mi se zguduia blocul, ca să nu ies şi eu în pijamale şi papuci de casă, să văd motivul pentru care lumea se buluceşte aproape de parc. Şi spun cu drag că mulţi fiori m-au trecut în timp ce simţurile mele vizual, respectiv auditiv au fost răsfăţate. Există o fascinaţie pe care noi o manifestăm pentru foc şi lumină şi pe care cu greu ne-o putem explica. Imaginează-ţi pauza dintre spectacolele de artificii. Toată lumea se înjura, străduţa îngustă care conduce la intrarea în parc se blocase cu maşini care nu mai ştiau cum să descurce iţele, toţi se împingeau şi îl bârfeau pe vecinul de la 3 că are pantalonii de trening necălcaţi. În momentul în care cerul se lumina însă, tăceau cu toţii şi priveau fascinaţi cum artificiile îi sfidează... Îi scuipă în nas şi le suflă în creştetul capului. Tăceau cuminţi şi visau la nopţile fierbinţi de pe plajă, cu sărutări dulci, cu gust de căpşună...sau la revelioanele cu miros de şampanie...sau la patinele mov care alunecă cu viteză pe gheaţă şi la aerul rece care ţi se topeşte pe faţă, înroşind-o.

Poza este uşor împrumutată de aici. Te sfătuiesc să admiri artificiile şi aici. :D:D:D

Plastic...not fantastic.

Mă simt din ce în ce mai dezamăgită de gustul fructelor frumos colorate care acoperă taraberele învechite din pieţe. Îmi amintesc de momentele în care eram doar un prichindel care se pierdea printre picioarele gospodinelor grăbite. Îmi plăcea să merg cu mama la piaţă şi să ţin într-o mânuţă o plăsuţă plină cu mere. Adoram mirosul de mere verzi care răzbătea până la nasul meu mic. De fapt, îmi plăcea mirosul fructelor în general. Cel mai mult mă amuza când îmi citea mama pe etichete: "Cireşe fără carne". Nu luam niciodată de acolo...ştiam că alea nu sunt bune de nimic.
Pepenii au fost mereu preferaţii mei vara. Ţin minte că eram mică, la ţară şi auzeam cum strigă pe uliţă: "Pepeni!Pepeni!Hai la pepeni!" Nu avea bunica nicio şansă să se fofileze. Alerga după căruţă, alegea un pepenaş, îl punea pe nenea ăla să-i facă dop şi mă punea să gust. Mi se părea tot timpul că are gust de vată de zahăr. Mâncam tot timpul doar "cocoşul", adică miezul ăl mai dulce şi apoi tocam felia la raţe.
De ceva timp însă am pierdut orice bucurie în a mânca fructe. Anul ăsta cu atât mai mult. Am senzaţia că şi-au pierdut tot farmecul...gustul...mirosul...culoarea... Sunt fade, uscate, de cauciuc. Din mere nu mai sare zeama atunci când muşti cu poftă şi nesaţ, cireşele nu mai au viermi deloc, caisele nu mai au miros, pepenii sunt mereu trecuţi sau bătuţi sau fără gust, piersicile au coaja de plastic, portocalele sunt mereu acre, strugurii au numai sâmburi şi pieliţă... Nu ştiu ce se întâmplă...sau...de fapt ştiu ce se întâmplă...dar nu pot înţelege ce raţionament ne face să ne dorim să pierdem până şi această bucurie. Totul este conservant, prafuri anti-chestii, prafuri de crescut, de roşit, de înverzit, de... de... de... Rar mai găseşti azi fructe într-adevăr comestibile... gustoase şi zemoase...aşa cum mâncam când eram pitici.

În aşteptare...

Ţi s-a întâmplat vreodată să stai să te uiţi la telefon, aşteptând să sune în fiece clipă şi să-ţi aducă o anumită veste? Sau nu neapărat o anumită veste, ci o veste pur şi simplu? O veste despre cineva sau ceva drag? Sunt sigură că ştii despre ce vorbesc. Şi mai ştii şi cum îţi tremură inima de emoţie când auzi sunetul de mesaj şi de dezamăgire când îl citeşti: "Factura dumneavoastră a fost emisă în data de...". Ei bine...starea asta mă caracterizează pe mine de câteva zile deja. M-am obişnuit cu ea. M-am împrietenit şi cu telefonul meu cu ocazia asta. Înainte nu prea îl suportam...mi se părea că se uită cam urât la mine când ţip la cineva. Acum am devenit chiar prieteni. Îl iau cu mine chiar şi când fac duş. Îl las cuminte pe maşina de spălat şi aştept să zbârnie din moment în moment, să-mi facă o surpriză. Dar nu. Este mereu tăcut sau vorbeşte numai ce nu trebuie. Nu s-a îndurat să-mi facă până acum surpriza pe care o aştept cu sufletul la gură. Sufăr când ascult muzică tare în cameră, pentru că mi-e frică să nu răguşească stringându-mă şi eu să nu fiu pe fază. Îl mai bag uneori sub pernă. Îmi zic în sinea mea că poate el, săracul, vrea să mă surprindă şi eu nu-i dau ocazia. Dar nu. El continuă să tacă. Şi să asculte cuminte, fără ecou, poveştile pe care eu mă îndur să i le spun.


Later edit: pentru curioşi...Schnifi îl cheamă pe telefon şi nu, nu le dau numărul lui. :D

Văcănţuială.

Căldură. Mă trezesc transpirată, cu părul vâlvoi. Simt cum toate vasele de sânge sunt dilatate şi cum abia mă pot mişca. Deschid geamul. Un miros apăsător de asfalt cu susan intră cu nesimţire pe fereastră. Îmi vine să vomit. Asfaltează şinele de tramvai. Creadeam că scăpasem. Sparg şi trotuarul. Din nou. Au uitat de firele pentru stâlpii de lumină. Mă uit buimacă în jur şi închid geamul. Nu mai pot suporta mirosul. Mă apuc să văcănţuiesc. Mă duc până la bucătărie, prepar un ceai cu multă gheaţă şi lămâie. Mă urc în vârful patului. Iau o carte. Citesc cu sete primele cinci pagini. Încep să mă fâţâi. Mai bine deschid puţin calculatorul. Ascult câteva melodii. Rămân blocată pe butonul de shuffling. Intru pe mess. Cei mai mulţi dorm. Ceilalţi au doar messul deschis, dar nu sunt acasă. Mai intru puţin pe blog. Scriu două-trei rânduri şi şterg repede. Nu-mi place. Îmi trece prin cap ideea să o iau de la început, cu o temă diferită. Mă las păgubaşă. Nu am inspiraţie azi. Poate altădată. Intru pe forumul facultăţii. Un singur topic necitit. Neinteresant. Start-Turn Off Computer. Deschid televizorul. Îl răsfoiesc rapid. Emisiuni ruginite. Plictiseală pe feţele tuturor. Mă gândesc să dau un telefon, să ies să iau o gură de aer cald şi îmbâcsit. "Ieşim?" "Când? Acum?!?" "Da.Acum.Ce ţi se pare atât de ieşit din comun?" "Păi nu ştiu...uită-te şi tu pe geam...e atââââât de caaaaald şi mi-e lene să ies acum...nu ştiu...ce facem acum afară?" "Păi...mergem şi bem un suc la o terasă." "Hai mă...nu. Asta mai bine facem diseară, când iese toată lumea." "Păi nu ştiu...vrei să mergem la plimbare?" "Pe călduraaaa astaaaa? Ai înnebunit??? În niciun caz. Nu pot să stau în soare mai mult de 15 minute." "Bine...şi atunci ce idee ai?" "Uite ce...eu zic să stăm în casă acum. Ieşim diseară, frumooos." "Bine.Pa." "Biiine că e paaaaaa...te-ai supărat acum." "Ba nu." "Bine...dacă nu te-ai supărat ne vedem diseară." Mă pun în pat din nou. Abia aştept să plec din Bucureşti. Abia aştept să ajung la mare...ba nu...la munte...ba nu...la mare....ba nu...la munte...

Despre politica emo...

Treceam astăzi pe stradă şi am observat mai multe lucruri interesante, frapante, cum vrei tu să le numeşti. Ar fi cam mult să discut două în cadrul aceluiaşi post, dar totuşi o voi face, pentru că acum am inspiraţie şi chef.
Ei bine...un prim lucru pe care l-am observat mai demult de altfel, dar care astăzi era să-mi spargă ochelarii de soare este reprezentat de afişele electorale. Bine,bine...în campanie a fost bine şi frumos, toate partidele au avut grijă să le răspândească în toate colţurile capitalei, să ne jeneze retina de pe te miri unde, dar acum? Acum nu le mai strânge nimeni? Le lasă aşa să atârne triste peste tot, franjurate sau caricaturizate? Prea puţine partide au avut bunul-simţ să mai şi strângă jegul pe care l-au lăsat în urma lor.
Al doilea lucru atinge un subiect oarecum sensibil în ultimul timp: este vorba despre sindromul emo. Şi îmi cer scuze că îl numesc sindrom, dar mie mi se pare că se manifestă la fel ca sindromul premenstrual: tu nu-ţi dai seama că îl ai decât pentru că îţi spun cei de lângă tine că ceva nu este în regulă cu tine...şi la un moment dat începe să te mai doară aşa puţin. Aşa îl văd eu. Desigur...nu-i condamn pe cei contaminaţi sau care manifestă simptomele acestui sindrom. Eu doar sunt acel cineva care se sesizează că ceva nu este în regulă cu ei. Ca să ajung acum la subiectul meu propriu-zis: treceam prin faţa parcului Tineretului, intrarea dintre Şincai, mă duceam în staţia de 313. Şi mă uitam eu aşa rătăcită, în zare, când ceva pac! m-a lovit. Patru copilaşi fancy, trendy şi aducând al naibii de mult cu naţia emo se întâlniseră. Nimic neobişnuit ai spune. Nimic neobişnuit dacă nu ar fi fost toţi patru identici. Erau două fete şi doi băieţi identici. Semănau perfect: aceleaşi haine, aceeaşi freză, aceeaşi curea, acelaşi mers, aceeaşi ţigară slim în mânuţa delicată şi cu unghiile lăcuite...da,da...şi băieţi şi fete. Aaaa...şi aceeaşi ochi vineţi, "prin care se putea citi prin căte greutăţi au trecut ei de-a lungul timpului şi cât sunt de nefericiţi că nu au mai găsit placă de întins părul de la Phillips". (cuvintele dintre ghilimele sunt ironii pe care nu le-am putut stăpâni...uops! să-mi fie cu iertare).

Şi mă uitam la ei şi mă gândeam: "Doamne, ce ne mai place să facem parte din turmă!" Şi de obicei nu orice fel de turmă, ci din turma care are reguli cât mai simplu de urmat, ca să nu zic altfel. Asta ar fi o primă concluzie.
Cea de-a doua concluzie pe care o putem desprinde din acelaşi fapt este că s-a dat atâta importanţă sindromului emo încât lăcustele astea de generală au început să creadă că, urmând cei căţiva paşi simpli de "emo-ială", vor deveni şi ei importanţi. Ei bine...nu! Nu vor deveni importanţi. Vor deveni, în cel mai bun caz, nişte oameni slabi, fără coloană vertebrală şi care vor mări substanţial profitul companiei BIC.
Nu mă pot abţine să nu mai lansez încă o întrebare...nu de alta, dar poate se găseşte cineva mai luminat, mai citit, mai dăştept, să-mi spună: de ce sunt copiii ăştia deprimaţi? Adică...ce probleme vitale au TOŢI (rectific aici şi spun aproape toţi că am mai văzut şi "demodaţi"...ruşine să le fie!!)? Adică...nicio persoană nu a trecut prin viaţă ca prin parcul Disneyland...şi totuşi nu au fost mulţi cei care până acum au decis să se manifeste special.
But hey...who am I to jugde?
Eu propun ca anul ăsta să fie anul Emo. Să facem sărbători şi târguri cu tematică. Ar fi interesant...să auzi stringându-se: "Cumpăraţi de la noi! Cumpăraţi de la noi! Ştim să facem tăieturi şi în formă de hexagon, ferrari sau OZN!"

Desigur...cele două probleme nu au nicio legătură una cu cealaltă!! :))

Yeeey!!!!!!

Sesiunea s-a încheiat. Pot să răsflu uşurată acum şi să-mi îngrop picioarele în nisip.

Fotbal...

Nu sunt o specialistă în materie şi nici nu mă dau în vânt după acest sport, dar la toate meciurile naţionalei din Campionatul European de Fotbal am stat cu sufletul la gură...am ţipat şi am trăit fiecare secundă...Nu-mi dau seama exact ce mecanisme animă ideea Campionatului în tărtăcuţa mea, dar mă face să-mi doresc febril să câştigăm...sau îmi doream...căci acest articol este scris la cald. Adică imediat după ce am rămas cu buza umflată şi cu ochii cât cepele în faţa televizorului, dorindu-mi să cred că totul nu a fost decât o iluzie optică...din păcate nu. Regret acest fapt, ca orice român care s-a agitat...
Ceea ce voiam să subliniez este faptul că noi nu ne învăţăm minte. Avem impresia ciudată, de fiecare dată, că cineva ne va favoriza, dintr-un motiv sau altul. Nu înţeleg de ce toţi aveau neta senzaţie că olandezii vor pleca de pe teren şi ne vor lăsa să ne jucăm la poarta lor, doar pentru că ei aveau calificarea asigurată... Dacă noi nu suntem competitivi, nu înseamnă că toţi gândesc la fel... Şi am observat cu regret că de fiecare dată când plecăm de la o astfel de premisă facem fix nimic. Nimic nu ni se cuvine dacă nu luptăm pentru acel ceva dorit. Nu am stat degeaba, dar cu siguranţă ăsta nu s-a putut numi joc...şi sunt fată şi văd meciuri numai o dată pe an şi tot am înjurat cu patos la fazele oarecum penibile făcute...
Una peste alta, să fim mulţumiţi că echipa a ajuns măcar până aici. :)

Ironia Bucureştiului.

M-am alăturat astăzi persoanelor care conştientizează toate defectele Bucureştiului, dar care ajung să-l iubească necondiţionat. Un fel de iubire patologică, în care defectele celuilalt reprezintă tocmai motivul pentru care îl vrei alături. Am ajuns la concluzia asta printr-un raţionament foarte complicat şi greu de urmărit, pentru că mie îmi place de obicei să sar de una la alta.... Trebuia să citesc pentru examen, dar cum mai sunt destule ore până mâine dimineaţa, am decis că am timp să iau o pauză şi să-mi lipesc nasul de geam, să văd ce mai face lumea în lipsa mea. Acum câţiva ani deschideam geamul şi vedeam în faţa ochilor numai verdeaţă, copăcei şi cerul...peisaj trist şi anost. Nimic nu se compară cu blocurile de 20 de etaje care se ridică acum sub nasul meu. Nu te pripi să tragi concluzii răutăcioase, căci uneori poate fi foarte interesant să stai şi să te uiţi cum se plimbă macaraua şi cum multe furnici transpirante pun geamuri unei cutii de chibrituri.
Un sentiment acut de neplăcere am simţit de asemenea când mi-am dat seama că e linişte.Nu bocănit, ciocănit, vâjâit...şine de tramvai zornăind bucuroase, muncitori urlând urangutaniceşte...au terminat lucrările după abia un an. Îmi vor lipsi cu siguranţă toate astea. Şi nu sunt ironică. E ciudat de linişte în casă acum. Aproape că nu mă pot concentra, pentru că acum îmi aud gândurile...
Ehhh...dar asta este şi trebuie să merg mai departe. Sunt convinsă că se vor întoarce să-mi schimbe bordurile şi fericirea îmi va reveni. Sunt aproape convinsă că "vom scăpa de primar" nu echivalează cu "nu mai avem nevoie de borduri în Bucureşti", aşa că...încă mai am o şansă să pătrund în nirvana.

Lucruri de care m-am săturat :

- să mă trezesc de dimineaţă, cu noaptea în cap
- să fiu nevoită să beau cafea ca să pot ţine ochii deschişi
- să iau în braţe cărţi din obligaţie
- să refuz invitaţiile in oraş
- să fiu nervoasă din cauza faptului că ziua are numai 24 de ore
- să mă gândesc continuu la vacanţă şi să-mi dau seama dezamăgită că nu mai vine o dată
- să uit cum e să pierzi timpul aiurea
- să mă cert cu cei dragi
- să mă uit cum mi se usucă vopsele în tub de luni de zile
- să-l văd pe Dostoievski cum zace pe noptieră de 3 luni şi cum plânge că-l înşel cu Cassirer sau Braudel
- să tot scriu pe listă filme pe care urmează să le văd şi să constat că în loc să se micşoreze, creşte văzând cu ochii
- să ratez toate episoadele de desene animate favorite.

Lista ar putea continua, dar vreau să termin într-o notă optimistă totuşi: mai am doar 4 examene !!! Yeeey! :)

Numără de zece ori şi scrie o dată.

Am fost la votare. Ceea ce nu înseamnă doar faptul că m-am dus să pun ştampila, cu ochii închişi, pe unul dintre dreptunghiurile pline cu hieroglife, de pe buletin. Nu. Am fost să-i asist şi să-i îndrum pe cei aflaţi într-o astfel de situaţie. Nu ştiu ce m-a apucat. Motivaţia financiară nu este oricum un motiv viabil, pentru că raportul muncă-recompensă mă defavorizează în mod evident. Eram curioasă probabil să văd ce se petrece în spatele uşilor închise la ora 21 şi să disec problema din interior.
Experienţa în sine a fost traumatizantă. A fost printre puţinele dăţi când am simţit acut ce înseamnă să ai un coordonator ineficient şi inapt. Înseamnă aproximativ 36 de ore de muncă asiduă şi continuă, în condiţii de stres, oboseală, căldură...Şi prima dată în care am conştientizat că pot munci mai mult decât credeam vreodată. Procedeul de numărare a voturilor pare relativ simplu: scoţi voturile din urnă şi te apuci să le numeri... Numai că practica mi-a demonstrat că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Fiecare buletin de vot contează...fiecare plus sau minus înseamnă o nouă numărare, o nouă muncă de sisif...Şi când stai şi te gândeşti pentru ce sau pentru cine...
O dilemă a cărei rezolvare nu mă aştept să o găsesc este următoarea: este cu putinţă ca pentru alegerea preşedintelui de comisie să nu existe niciun criteriu de evaluare? Adică...măcar să verifice şi ei dacă oamenii ăia ştiu să scrie un proces verbal sau dacă au capacitatea să înţeleagă ceea ce scrie pe foaia de instruire sau dacă rezistă psihic în condiţii tensionate...
În altă ordine de idei, altă dată când voi mai simţi nevoia să-mi crească adrenalina, voi lua lecţii de bungee-jumping...de experienţa asta m-am lecuit. :)

La volan.

Am scos astăzi portofelul din geantă să-mi plătesc piersicile cumpărate şi a răsărit din portofel o poză pe care şi uitasem că o mai aveam acolo. Un chip senin şi vădit satisfăcut zâmbea la cameră. Îmi amintesc momentul în care făcusem poza: îl rugasem pe fotograful de la secţie să mi-o refacă de vreo patru ori, pentru că nu mă favoriza lumina sau mi se părea că nu-mi stă părul suficient de bine sau că nu zâmbesc suficient de mult (acest lucru pare imposibil totuşi pentru cei care ma cunosc :D). Şi acum observam cu stupoare că a rămas doar o poză în portofel. Vorbesc desigur despre permisul meu de conducere. Îmi amintesc şi acum cu câtă poftă mă duceam la orele de condus şi câtă plăcerea îmi făcea să gonesc (mai mult sau mai puţin :D) pe străzile Bucureştiului. Carnetul a fost un obiectiv pe care mi-am dorit cu tot dinadinsul să-l ating. Şi l-am atins. L-am bifat şi apoi am uitat de el. Ea a observat că mă uitam insistent la poză şi m-a întrebat: "-Ai mai condus?"...Mă aşteptam să mă întrebe asta, dar tot am simţit gustul amar al răspunsului:"-Nu,nu am mai condus..." şi m-am bosumflat. "-Păi de ce nu mai conduci?Tu vrei să uiţi de tot? Ce naiba...înainte mă băteai mereu la cap să mă scoţi la plimbare şi acum ce faci?" Adevărul este că nu ştiu ce fac. S-a produs undeva o ruptură. La început conduceam destul de des şi chiar mă entuziasma ideea. Nu-mi păsa de trafic sau de aglomeraţie. Nu-mi păsa de orele pierdute la semafor. Dar acum...nu mai am nici cea mai mică tragere de inimă. Şi mă întristează. I-am răspuns sec:"-Lasă-mă să plătesc astea o dată, că e târziu şi trebuie să ajung acasă."

Îmi dau seama acum că există o evoluţie în traficul din Bucureşti. O evoluţie în sens negativ desigur. Din câte îmi amintesc eu, acum aproape doi ani circulaţia era mai digerabilă...pierdeai şi atunci ceva timp la semafor, dar parcă nu trebuia totuşi să te trezeşti cu trei ore mai devreme doar ca să ajungi la timp la seminarul de la imagologie. Ăsta este primul motiv pe care l-am identificat şi care îmi scuză cât de cât atitudinea.

Cel de-al doilea motiv la care m-am putut gândi a fost reacţia şoferilor din trafic la zărirea plăcintuţei mele cu lămâie din geam. Nu o dată atunci când te văd că eşti începător, şoferii cei tari în pedală, în loc să fie mai toleranţi şi mai îngăduitori, îţi dau claxoane şi te depăşeşc pe dreapta... că deh...şoferul bun trebuie să fie călit încă de la început cu situaţii neprevăzute.

Şi ultimul, dar nu cel din urmă motiv, este, desigur, prejudecata legată de gen. Sunt femeie. Sunt femeie la volan, într-o Solenza mică şi cochetă. Îţi poţi imagina că nu am auzit tocmai complimente şi urări de bine. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze prima mea experienţă în trafic. Abia îmi luasem carnetul de două zile şi s-a hotărât tata că este momentul să facem "botezul" maşinii. Zis şi făcut. Mi-a fost destul de dificil la început. Aveam emoţii. Ca în orice început. Dar lucrurile păreau să meargă chiar bine. Până când a sosit momentul crucial: o intersecţie a naibii de dificilă, unde trebuia să fac stânga, trecând peste liniile de tramvai. Ei bine, mi s-a oprit maşina. În intersecţie. Celor care mergeau înainte li se pusese verde. Încercam să o pornesc. Mi se îneca. Şi atunci am auzit-o: "Păi da...femeie la volan...ce dracu' să faci...dă-te jos din maşină, că mă urc eu!" Bineînţeles că am făcut schimb de locuri cu tata în mijlocul intersecţiei. M-a şocat însă reacţia realmente sinceră a lui. Şi-a cerut scuze, mi-a explicat...degeaba! A fost sincer. Îmi mai vine câteodată să i-o trântesc în faţă când o roagă pe mama sau mă roagă pe mine să conducem, ca să poată să bea şi el un pahar cu vin...

Concluzia...încă nu am. O să pun iar mâna pe volan.

De la campanie la propagandă. (sau ce mai scot candidaţii pe Guşă)

Opaaa....am dat peste un material foooarte interesant astăzi, din ciclu ce mai fac politicienii pentru a obţine şi ei nişte voturi. Ei bine, ce să facă...îşi bat joc de contracandidaţi, pentru că altă şansă îşi dau seama că nu le-a rămas. Ataşez aici materialul pe care eu îmi permit să îl numesc propagandistic şi de prost gust. Autorul? În imaginea cu Orban+Blaga+Diaconescu+Oprescu=Love apare un site...cine să fie oare?? Enjoy!

Din 4 în 4 ani se numără mizerii.

Se făcea că era o dată un oraş mare,mare...Bucureşti să-l numim. Şi acest oraş mare,mare era împresurat de mizerii în toate cele patru mari colţuri ale sale...Puteai găsi boschetari, cocalari care mestecă seminţe, mirosuri ademenitoare la tot pasul, namile transpirate care emană aburi de alcool în ceafa ta în metrou şi minunăţiile pot continua. Ei bine, şi se făcea că acest minunat oraş intrase în campanie electorală. Acum mizeriile se extindeau. Le puteai găsi pe stâlpi, pe pliante, pe brichete, în ziare, la televizor...Ce să mai? Pe unde te duceai, dădeai de mizerii împachetate în staniol şi cu fundiţă roşie/verde/galbenă...
Lăsând povestea la o parte, pentru că de poveşti suntem, nu-i aşa?, sătui...mă uitam uşor uluită şi pierdută în jurul meu şi citeam sloganurile electorale...Priveam,pe de-o parte,cu ochi critic, de student la comunicare, care încearcă şi el să pună în practică ce mai învaţă pe la facultate şi,pe de altă parte, cu ochi confuz, de cetăţean ce trebuie să-şi exercite dreptul de vot. Personal, mi se pare că anul ăsta campania a fost tare violentă. Cel puţin din partea PD-L. În fiecare zi apare câte un banner nou între stâlpii de lumină din faţa casei mele, cu acelaşi candidat, Silaghi, dar cu alt slogan şi altă poză...În fiecare zi trece maşinuţa plină de piţipoance semi-nude, care îmi flutură numele Silaghi pe la urechi...Şi mi-e şi frică să mă îndrept spre metrou, căci acolo are loc atacul cel mai virulent...mi se bagă pliante şi ziare şi brichete (care nu au gaz!!!) sub nas...Şi totuşi eu tot nu am înţeles de ce ar trebui să-l îl votez. Asta a uitat să mai precizeze. Nu aduc în discuţie campania lui Piedone, pentru că eu nu am suficiente cuvinte pentru a o descrie. O să mă leg doar de faptul că el este mai explicit şi mai persuasiv şi că măcar se chinuie să promită ceva: locuri de parcare pentru fiecare. Râdeam cu tata într-o seară şi ne imaginam cum fiecare îşi va parca maşina în faţa ferestrei, pe o platformă supraetajată,pentru că altă soluţie nu-mi pot închipui.
Şi ca să nu mă acuze lumea că sunt cârcotaşă, o să spun si ceva bun. Mie îmi place campania lui Ludovic Orban. Nu-mi place candidatul în sine şi nu mă leg de performaţele sale profesionale. Îmi place campania.Punct. De ce? Ei bine...în primul rând pentru că nu are poze de buletin pe afişe sau poze făcute într-un studio fotografic, ci poze făcute în mijlocul oamenilor. Poze care sugerează de fapt postul pentru care candidează. Şi apoi şi sloganul este un pic mai deştept... simbolistică, idee... iese un pic din tiparul ăsta fals care ne plictiseşte pe toţi.
Predau legătura celor care pot să-şi omoare mai mulţi neuroni cu campania electorală. Eu deja am facut un efort sisific. :D

(MENŢIUNE: Sunt absolut neutră din punct de vedere politic, deci nu intenţionez să fac nici reclamă, nici anti-reclamă. Intenţionez doar să mă răcoresc de nişte gânduri de mult sădite la mansardă.)

despre asta vorbeam:

Aşa NU.

-Băi, mi-a plăcut atât de mult spectacolul pe care l-am văzut aseară...era vorba despre...
-Nu ştiu de ce or fi pus stâlpul ăsta aici...
-...o fată rămasă orfană,care a plecat...
-...aşa fac mereu...asfaltează pe unde nu trebuie, sparg pe unde nu trebuie....
-Mă asculţi?
-Sigur că da. De spectacol vorbeai.
-Da....ziceam că am fost aseară cu nişte colege de facultate...
-Aseară pe mess m-am certat rău de tot cu unul...auzi, îmi zice el mie că nu mă pricep la biliard...păi cât biliard am jucat eu la viaţa mea...şi cât am exersat...în liceu îi băteam pe toţi...eram as...şi acum a câştigat şi el un meci şi cică sunt nepriceput...
-Dar stai să-ţi zic de ăla. M-a impresionat foarte tare...ar fi trebuit să fii acolo...la un moment dat toată sala a început să lăcrimeze, pentru că a fost o scenă în care...
-Sincer...tu crezi că eu nu sunt priceput la biliard? M-ai văzut jucând,nu? De atâtea ori...
-Eşti bun, eşti bun.
-Şi de ce o spui aşa abătută?
-Pentru că nu mă laşi să-ţi spun şi eu ce am de spus...
-Te las...gata...promit...eu am ascultat tot ce ai zis până acum...fetiţă, spectacol, sală...
-Aşaaaa...dar acum este mai interesant, pentru că a fost o scenă în care fetiţa avea un monolog...şi ea avea vreo 6-7 ani, nu mai mult...şi a spus nişte lucruri care ne-au impresionat până la lacrimi...şi mimica şi cum plângea...şi la un moment dat începuse să ţipe...şi din culise a apărut...
-Auzi...vrei să mai stăm? Mie mi-e cam frig...hai să mergem să bem ceva. Şi să-ţi povestesc ceva ce mi-a zis Mircea ieri când m-am întâlnit cu el...
-Da.

Zi tristă.

Niciodată nu am să înţeleg plăcerea morbidă a oamenilor de a merge la înmormântări. În special a celor mai în vârstă. Ai crede că se tem. Dar nu. Probabil gândesc că nu li se poate întâmpla lor...cel puţin nu prea curând. Sau poate se simt atraşi de fenomen ca insectele de lumina becului. Li se citeşte pe chip o curiozitate flămândă de a şti tot, de a vedea tot. Înmormântarea devine cu atât mai tristă atunci când se desfăşoară în mediul rural. Poţi rămâne uimit de câte ritualuri poate născoci o minte omenească. Ştiai, de pildă, că "nu este bine" să strănuţi la o înmormântare? Şi dacă se întâmplă să se abată acest "blestem" asupra ta, îl contracarezi prin deschiderea unui nasture... Dar ceea ce m-a frapat cel mai tare şi îmi răsună şi acum în urechi a fost fraza: "Vezi, d-aia e mai bine să mori dă tânăr...când ieşti tânăr vine şi mai multă lume la tine". De parcă ar mai conta...