69.

Cătălin.G (nu CătăLin.Ge, atenţie!) mi-a pasat tag-ul şi abia aştept să scriu cele 69 (99 de fapt) de lucruri despre mine, ca să pot să împovărez şi eu pe alţii.
Să începem zic:

1. Râd foarte mult.
2. Câteodată râd prea mult.
3. RedBull îmi creează reacţii adverse.
4. Perioada sesiunii este perioada în care mă simt foarte energică şi vivace.
5. Am un frate de 6 ani.
6. Îmi place roşul.
7. Încă trăiesc prima iubire.
8. Fac foarte multe conexiuni, tot timpul, uneori nebănuite.
9. Îmi plac ochii mei.
10. Mă uit la emisiunea lui Mircea Badea de câte ori am ocazia.
11. Îmi place să beau cafele amare.
12. Sunt dependentă de rimel.
13. Pot fi destul de ironică uneori şi trebuie să mă cunoşti bine ca să ştii că nu sunt răutăcioasă.
14. În clasele a 7 a şi a 8 a am fost Preşedinta Consiliului Local al Elevilor Sectorului 4 şi am apărut la televizor pe la diferite emisiuni.
15. Am avut o perioadă în liceu când eram înnebunită după fluturi.
16. Îmi place să mă uit pe pozele de la Sibiu, pentru că îmi trezesc cele mai frumoase amintiri de anul acesta.
17. Sunt foarte ambiţioasă.
18. Îmi place să fiu sinceră şi să mi se răspundă la fel.
19. Ador plimbările prin Cişmigiu toamna.
20. Îmi place să stau noaptea pe malul mării, să ascult doar valurile.
21. Am avut un căţeluş, pe care îl chema Berny, dar a murit călcat de o maşină. Trist moment.
22. Îmi face plăcere să merg la ţară, la bunici, când se culege via.
23. Îmi place să primesc flori.
24. Îmi schimb stările de spirit cu multă uşurinţă, derutându-i întru-câtva pe cei din jur.
25. Am mici superstiţii de care vreau să scap.
26. Nu pot să sar niciodată peste micul-dejun.
27. Nu am mai condus de foarte mult timp.
28. Nu am mers niciodată pe role.
29. Pe frati-miu l-am învăţat, în schimb.
30. Îmi face plăcere să cunosc foarte mulţi oameni.
31. Port tot timpul în geanta mea imensă o sticlă de apă/suc.
32. Adorm tot timpul stând întoarsă pe partea dreaptă.
33. Am perna mea favorită de la vârsta de 6-7 ani şi, dacă aş putea, aş căra-o cu mine în călătorii.
34. Îmi place să mă joc.
35. Încă mai colorez.
36. Am o fundă mare pe oglinda din cameră.
37. Mă uit pe bloguri cu cercei în fiecare zi. Când am poftă, îmi şi comand.
38. Îmi place să-mi fac planuri şi să am totul foarte bine organizat.
39. Am foarte multe lumânări parfumate în cameră.
40. Am văzut toate episoadele "Friends" de cel puţin trei ori şi totuşi râd cu poftă de câte ori le revăd.
41. Mă plictisesc destul de repede atunci când lucrurile merg în linie dreaptă.
42. Sunt adepta teoriei boom-ului şi recesiunii în ceea ce priveşte traiectoria vieţii.
43. Îmi plac surprizele plăcute.
44. Am o singură pereche de ciorapi albi în sertar, restul având culori "turbate".
45. Păstrez orice prostioară despre care am eu intuiţia că mi-ar mai putea folosi cândva.
46. Am ţinut jurnale timp de 7 ani de zile. Anul trecut am încheiat ciclul, pentru că ajunsesem într-o perioadă foarte agitată şi alertă şi nu mai aveam timp să-l reactualizez şi asta mă enerva cumplit.
47. Reţin numele persoanelor cu destul de mare uşurinţă. Uneori le intuiesc.
48. Am în telefon 2921 de mesaje, în căsuţa de intrări, şi nu aş renunţa pentru nimic la ele. Ba mai mult. Aştept să se mai adune. :D
49. Nu am simţul orientării în spaţiu, în special în ceea ce priveşte Bucureştiul.
50. Am o memorie vizuală foarte bună totuşi.
51. Mi-este foarte greu să-mi stabilesc o melodie preferată. Tresalt la tot ce înseamnă Coldplay şi Leonard Cohen, totuşi.
52. Sunt fană "Copiii de la camera 402", de pe Fox Kids. Capra Schinitzi m-a inspirat de foarte multe ori.
53. Nu am fobii rasiale, nu mă deranjează orientările sexuale ale oamenilor de lângă mine şi nu o să înţeleg niciodată de ce pe unii îi supără atât de tare aceste aspecte.
54. Bunicul care a murit când eram eu mai micuţă a contribuit foarte mult la dezvoltarea mea ulterioară prin poveştile lui şi prin peripeţiile prin care am trecut împreună.
55. Nu reţin niciodată bancuri.
56. Pot fi extrem de migăloasă dacă îmi place ceea ce am de făcut.
57. Mi-ar fi plăcut să fi învăţat de mică să cânt la chitară sau la pian. Şi îi admir pe cei care ştiu.
58. Încă mai colind cu plăcere.
59. Îmi plac versurile lui Nichita Stănescu.
60. Sunt suficient de masochistă cât să mă uit la filme cu adevărat de groază, chiar dacă apoi dorm cu lumina aprinsă.
61. Sunt ipohondră.
62. Sunt un pic obsedată în privinţa curăţeniei şi a spălatului pe mâini. Niciodată nu este suficient de mult pentru a ucide microbii. :D
63. Sunt foarte orgolioasă.
64. Nu am o mare simpatie pentru oamenii care se plafonează. Mie mie se pare că întotdeauna se poate şi mai bine.
65. Am nasul foarte fin când vine vorba de descoperiri detectivistice. :D
66. Sunt proaspăt membru VIP.
67. În generală pictam foarte bine, mai ales peisaje pe bileţele minuscule. S-a mai risipit din talent o dată cu trecerea anilor.
68. Am avut germana trecută în orar timp de 12 ani. Spre ruşinea mea, nu am atins nivelul pe care ar fi trebuit să îl ating după atâta timp.
69. Am foarte multe contacte în lista de mess cu care vorbesc extrem de rar sau deloc.

Bonus: Am întâlnit-o pe Magda Ciumac pe stradă şi am exclamat admirativ după ţinuta ei perfect asortată.

69 este cifra potrivită, pentru că sunt suficient de multe lucruri cât să spuneţi că ştiţi ceva despre mine, dar suficient de puţine cât să rămână loc de mister şi curiozitate. Îi împovărez pe Alex şi Zăpă. Spor!

Politicienii se luptă, profesorii tresaltă.

Mă gândeam că lupta pentru moaştele Sfântului Dumitru a fost aprigă, dar îmi dau seama că lupta politică presupune şi mai multe coate în gură. În gura cui? În gura cadrelor didactice, care o ţin deschisă în faţa televizorului, privind cum mingea salariilor lor este pasată de la Băsescu la Tăriceanu şi invers. O luptă electorală care şi-a găsit pretextul într-o majorare sclipitoare a salariilor cu 50%. Şi acum, aceşti doi oameni respectabili ai statului se întrec în declaraţii vituperante, reuşind încă, după atâta timp, să mai stârnească atenţia cuiva. Sindicatele din învăţământ îi iau în serios. Mai au puterea să se lase traşi în această şaradă de doi bani, care anticipează măcelul alegerilor din 30 noiembrie.
Analizând critic, pe sub sprânceană, îţi dai seama de cât colo că pute a guri spurcate. A guri uscate, însetate după locuri pe scaunele de senatori şi deputaţi. Băsescu însă joacă inteligent şi merită apreciat. Apare în faţa naţiunii şi susţine cu zâmbetul său de muiere virgină că salariile trebuie să fie mărite. Trebuie şi se poate. Dar nu se vrea. Ridică pleoapa sa de la ochiul stâng şi priveşte drept spre profesorul flămând, din faţa televizorului. El este de partea lor.
Tăriceanu se prinde încă o dată în horă, aiurea în tramvai, şi se împiedică. Se împleticeşte. Ştie că a primit-o sub centură, dar se târăşte pe coate.
Bineînţeles că, dacă Băsescu ar fi bănuit, chiar şi pentru o clipă, faptul că majorarea ar fi fost posibilă şi că Tăriceanu ar fi răspuns afirmativ, strategia lui ar fi fost cu totul alta. Dar aşa...mizează pe stomacul gol al cadrelor didactice şi pe jocul prost, de om rău, al lui Tăriceanu. Atrage atenţia asupra paiului din ochiul primului-ministru pentru a masca bârna din al său.
Ce mă deranjează? Că joaca lor a depăşit pătrăţelul de gunoi permis. Se întind prea mult.

Christmas is coming to town.

Sunt de acord cu faptul că sărbătorile de iarnă reprezintă cel mai bun pretext pentru a elabora strategii complicate de marketing, astfel încât produsul pentru care mă zbat să obţină vânzări uriaşe, notorietate sau ce alte obiective îmi mai propun eu să ating. Şi în fiecare an mi se pare că perioada sărbătorilor de iarnă se extinde...Să-ţi explic...anul trecut, pe la sfârşitul lui noiembrie, toate magazinele erau îmbrăcate deja de sărbătoare, pentru ca beculeţele să dispară abia la începutul lui martie. Şi mi se pare mie că toată această precipitare diluează atmosfera unică pe care luna decembrie o aducea de obicei în sufletele noastre.
De ce am adus în discuţie acest subiect? Pentru că am fost în Metro zilele trecute şi am rămas stupefiată când am văzut la intrare un brad imens, împodobit, plin de beculeţe. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că rafturi întregi erau doldora de globuri, clopoţei, beteală şi alte accesorii inedite, care ne fac brăduţul suficient de prezentabil pentru a-l afişa musafirilor. Şi instinctul m-a îndemnat în primă fază să mă uit în ce dată suntem...Sfârşitul lui octombrie...Ceea ce înseamnă, după un calcul rapid, că vom avea aproximativ 5 luni de Crăciun anul acesta.
De ce m-aş aproviziona de pe acum pentru Crăciun? Care mai este farmecul, dacă nu alerg cu câteva zile înainte după cadouri şi toate cele, îngheţându-mi nasul şi degetele pe pungi?

Pentru că ciorile s-au reîntors...provizoriu.

De la un timp, mă trezesc uimită în faţa faptelor mele. Conştientizez uimită cum încerc să schimb şablonul blogului, background-ul profilului de hi5 sau poza de pe desktop doar ca să compensez schimbări mult mai substanţiale şi mai dificile care apar în viaţa mea. Mi se părea mie că aşa pot găsi un pretext, o motivaţie, o minciună pe care să mi-o servesc şi să o înghit nemestecată: "e timpul schimbărilor generale...se mai întâmplă la o perioadă de n zile...la fel cum lupul năpârleşte, de pildă."
Mă uit uimită şi furioasă la mine cum încep să lupt pentru ceea ce-mi doresc numai atunci când simt că bătălia se apropie de sfârşit şi numai atunci când simt că balanţa nu se înclină în favoarea mea. Abia atunci încep să dau din mâini şi din picioare. Spasmodic, inutil, hilar...Să am conştiinţa împăcată...cel puţin am încercat. Nu m-am lăsat învinsă din oficiu.
Vreau să fie frumos. Iar. Mereu.

Vrei să fii imaginea BOOTS Nº7 în România?

De mică mi s-a spus foarte clar că în viaţă poţi reuşi pe două căi principale: fie eşti foarte frumoasă şi atunci multe uşi se vor deschide în faţa ta, fie eşti foarte inteligentă şi ţi le vei deschide singură. Mai există, desigur, şi calea de mijloc, cea mai dezirabilă, să întruneşti ambele calităţi şi astfel să cunoşti o ascensiune foarte rapidă. Între timp mi-am dat seama însă de faptul că mai sunt în joc încă mulţi factori până la succesul pe care toţi îl visăm. Factori precum norocul, o oportunitate valorificată, o sclipirea de moment şi multe altele.
O astfel de oportunitate unică pentru tinerele fete, foarte frumoase, care visează ca toate uşile să se deschidă în faţa lor, este cea oferită de BOOTS Nº7, brandul de cosmetice numărul 1 în Anglia.

Despre ce este vorba? Un megaconcurs, al cărui finalitate este găsirea unei fete care va deveni imaginea Nº7 în România.

Ce înseamnă asta de fapt? Că TU vei avea posibilitatea să apari în reviste precum COSMOPOLITAN, Marie Claire, Harper’s Bazaar si altele din trustul Sanoma Hearst, că imaginea TA va fi afişată în toate farmaciile din ţară.

Crezi că nu este suficient? Atunci premiile oferite de BOOTS Nº7 şi SENSIBLU te vor motiva cu siguranţă: un week-end la Londra şi bani pentru cumpărături, participarea la o finală specială alături de COSMOPOLITAN, şedinţă de make-up cu un make-up artist profesionist şi cadouri Nº7 timp de un an.

Te interesează? Te poţi înscrie până pe 31 octombrie 2008 aici. Caută talonul de înscriere şi mai multe detalii şi în revista COSMOPOLITAN sau în farmaciile SensiBlu.

Mult succes!

Tele"fără"viziune.

Mereu mi-am pus întrebări legate de fascinaţia televizorului. Toţi avem momente, e drept unii mai rar, alţii mai des, în care prindem rădăcini în fotoliu, cu telecomanda în mână şi ceva din noi nu se îndură să apese Turn off. Şi te întrebi atunci ce anume te face să reacţionezi astfel, ce anume te fascinează la evenimentele prezentate dincolo de ecran. Ei bine, totul...pentru că, în general ăsta este rolul lor şi ele sunt selectate tocmai după acest criteriu.
Şi dacă am ajuns la concluzia că pot empatiza cu cei care nu pot închide imaginea unei vieţi perfecte, petrecută într-o casă cu piscină, care nu se pot rupe din avalanşa reclamelor sau care sunt pur şi simplu stupefiaţi de fapte apocaliptice, mă revoltă în schimb persoanele care îşi tranformă viaţa într-un spectacol doar din dorinţa de a trece de cealaltă parte a baricadei. Mă tot frământă întrebările: Oare ce fel de satisfacţie găseşti în a-ţi împărtăşi secretele unei întregi naţiuni? În a-ţi pune pe tavă viaţa personală? În a-ţi lăsa intimitatea invadată cu bocancii? De ce simt femeile nevoia să apară pe AcasăTv, relatând cu vocea gingaşă şi uşor tremurândă cum au fost ciomăgite cu făcăleţul la fund, pentru că au făcut mămăliga cu cocoloaşe? De ce simt unele familii nevoia să se înscrie la "Schimb de mame" şi să-şi etaleze cele mai intime momente? De ce am senzaţia că femeile sunt mult mai vulnerabile în faţa televiziunii decât bărbaţii? Compensează oare faptul de a fi arătat pe stradă cu degetul, chiar şi în sens peiorativ?
Adiacent acestei probleme, mă gândeam zilele trecute la faptul că sintagma "Ridendo castigat mores" se aplică din ce în ce mai puţin în societatea în care trăim. O societate a orgoliilor, în care fiecare îşi doreşte să se individualizeze, dar în acelaşi timp să se identifice cu turma din care s-a ridicat. Râsul, "mişto-ul" nu-i mai determină pe amatorii de exhibiţionism sentimental să se ruşineze de modul în care îşi arată ridurile sufleteşti, nu-i mai determină pe oamenii cu capul găunos să se retragă ispăşiti atunci când nu au nimic inteligent de spus. Ba din contră. Mi se pare mie că emisiuni precum "Cronica cârcotaşilor", "Divertis show" sau alte minunăţii nu fac altceva decât să le gâdile orgoliile, să îi facă să se simtă alintaţi în ego-ul lor de "persoane publice, pă care mulţi are individie, mama lor a dracu'", să îi facă să se simtă în centrul reflectoarelor. Şi nu o dată am auzit principiul:"negativă sau pozitivă, publicitatea este publicitate". Aşa că, oare nu noi le dăm apă la moară unor astfel de oameni, să băltească în continuare în mocirlă intelectuală? Oare nu noi, telespectatorii, suntem responsabili de faptul că tot mai mulţi văd această mocirlă ca pe o oază? Oare nu prin faptul că ne amuză cum vorbeşte Gigi Becali îl facem să urle şi mai tare pe posturile TV?



sursa imaginii: http://www.hit.ro/foto-video/Televizor-activat-prin-gesturi-fara-telecomanda

Post scurt, dar cuprinzător.

Oamenii sunt tare diferiţi şi mi se pare normal să fie aşa. Am învăţat de la un profesor tare inteligent şi drag mie că este bine că suntem diferiţi. Aşa se nasc idei, se leagă relaţii de tot felul şi este foarte important să încercăm să descoperim ce este diferit în celălat şi să iubim ce este diferit în celălalt. De ce toate aceste fraze aparent redundante? Pentru că azi am observat foarte bine un gen de oameni care diferă total de modul meu de a fi. Şi tot azi mi-am dat seama că eu nu pot aprecia diferitul lor, ba din contră. Sunt o fire entuziastă şi vioaie, uneori prea vioaie, ce-i drept. Şi tocmai de accea eu nu pot iubi privirea diferită a persoanelor care vor să ucidă entuziasmul privirii mele. Înţelegi unde vreau să ajung?

Safe parking.

Bucureştiul, ca orice alt mare oraş din orice altă ţară probabil, este împânzit de "mafii". Am observat cu stupoare că se pronunţă foarte des acest termen, în discuţii dintre cele mai variate.
Ideea acestui post mi-a fost dată de o întâmplare care a avut loc acum câteva seri, pe chei, în imediata apropiere a Centrului Istoric. Eram cu maşina, cu o prietenă şi găsisem un loc de parcare. După cum ne-am obişnuit deja, un nene dubios răsare din neant şi începe să ne dirijeze. Lăsând la o parte faptul că te jigneşte într-un fel dându-ţi indicaţii infantile, într-o manevră atât de simplă, nu-mi dau seama nici până acum care este de fapt rolul lor. Cert este că faptul acesta naşte în mod inconştient ideea: "Ai nişte mărunt? Să-i dau ceva, că mă trezesc dracu' că îmi zgârie maşina!" Şi aduni din buzunare 2 RON. Dar cum reacţionezi atunci când replica dubiosului nu întârzie să apară: "Glumeşti? Ce e asta? Doar atât?" Evident că rămâi perplex pentru câteva secunde. Şi de aici ai două variante. Te cerţi cu el şi îi răspunzi pe acelaşi ton, sperând că îl intimidezi sau că îi vei arăta, cel puţin, că nu te temi de el. Sau pleci pur şi simplu, lăsându-l să se certe cu stâlpii, rugându-te în acelaşi timp, ca maşina ta să fie în siguranţă.
Dar sentimentul de nesiguranţă, de grijă, de teamă nu dispare. Şi e frustrant. E cu atât mai frustrant cu cât genul ăsta de oameni te sfidează în faţă şi tu te simţi legat de mâini şi de picioare într-un fel. Iar persoanele care ar putea face ceva în sensul "extirpării" acestui fenomen al parcării, acestei reţele deja extinse, fac un singur lucru: nimic.
Tu cum ai proceda într-o astfel de situaţie?