Treceam astăzi pe stradă şi am observat mai multe lucruri interesante, frapante, cum vrei tu să le numeşti. Ar fi cam mult să discut două în cadrul aceluiaşi post, dar totuşi o voi face, pentru că acum am inspiraţie şi chef.
Ei bine...un prim lucru pe care l-am observat mai demult de altfel, dar care astăzi era să-mi spargă ochelarii de soare este reprezentat de afişele electorale. Bine,bine...în campanie a fost bine şi frumos, toate partidele au avut grijă să le răspândească în toate colţurile capitalei, să ne jeneze retina de pe te miri unde, dar acum? Acum nu le mai strânge nimeni? Le lasă aşa să atârne triste peste tot, franjurate sau caricaturizate? Prea puţine partide au avut bunul-simţ să mai şi strângă jegul pe care l-au lăsat în urma lor.
Al doilea lucru atinge un subiect oarecum sensibil în ultimul timp: este vorba despre sindromul emo. Şi îmi cer scuze că îl numesc sindrom, dar mie mi se pare că se manifestă la fel ca sindromul premenstrual: tu nu-ţi dai seama că îl ai decât pentru că îţi spun cei de lângă tine că ceva nu este în regulă cu tine...şi la un moment dat începe să te mai doară aşa puţin. Aşa îl văd eu. Desigur...nu-i condamn pe cei contaminaţi sau care manifestă simptomele acestui sindrom. Eu doar sunt acel cineva care se sesizează că ceva nu este în regulă cu ei. Ca să ajung acum la subiectul meu propriu-zis: treceam prin faţa parcului Tineretului, intrarea dintre Şincai, mă duceam în staţia de 313. Şi mă uitam eu aşa rătăcită, în zare, când ceva pac! m-a lovit. Patru copilaşi fancy, trendy şi aducând al naibii de mult cu naţia emo se întâlniseră. Nimic neobişnuit ai spune. Nimic neobişnuit dacă nu ar fi fost toţi patru identici. Erau două fete şi doi băieţi identici. Semănau perfect: aceleaşi haine, aceeaşi freză, aceeaşi curea, acelaşi mers, aceeaşi ţigară slim în mânuţa delicată şi cu unghiile lăcuite...da,da...şi băieţi şi fete. Aaaa...şi aceeaşi ochi vineţi, "prin care se putea citi prin căte greutăţi au trecut ei de-a lungul timpului şi cât sunt de nefericiţi că nu au mai găsit placă de întins părul de la Phillips". (cuvintele dintre ghilimele sunt ironii pe care nu le-am putut stăpâni...uops! să-mi fie cu iertare).
Şi mă uitam la ei şi mă gândeam: "Doamne, ce ne mai place să facem parte din turmă!" Şi de obicei nu orice fel de turmă, ci din turma care are reguli cât mai simplu de urmat, ca să nu zic altfel. Asta ar fi o primă concluzie.
Cea de-a doua concluzie pe care o putem desprinde din acelaşi fapt este că s-a dat atâta importanţă sindromului emo încât lăcustele astea de generală au început să creadă că, urmând cei căţiva paşi simpli de "emo-ială", vor deveni şi ei importanţi. Ei bine...nu! Nu vor deveni importanţi. Vor deveni, în cel mai bun caz, nişte oameni slabi, fără coloană vertebrală şi care vor mări substanţial profitul companiei BIC.
Nu mă pot abţine să nu mai lansez încă o întrebare...nu de alta, dar poate se găseşte cineva mai luminat, mai citit, mai dăştept, să-mi spună: de ce sunt copiii ăştia deprimaţi? Adică...ce probleme vitale au TOŢI (rectific aici şi spun aproape toţi că am mai văzut şi "demodaţi"...ruşine să le fie!!)? Adică...nicio persoană nu a trecut prin viaţă ca prin parcul Disneyland...şi totuşi nu au fost mulţi cei care până acum au decis să se manifeste special.
But hey...who am I to jugde?
Eu propun ca anul ăsta să fie anul Emo. Să facem sărbători şi târguri cu tematică. Ar fi interesant...să auzi stringându-se: "Cumpăraţi de la noi! Cumpăraţi de la noi! Ştim să facem tăieturi şi în formă de hexagon, ferrari sau OZN!"
Desigur...cele două probleme nu au nicio legătură una cu cealaltă!! :))
