Lecturi de vară.

- Ce faci, mă? N-ai mai trecut de mult pe aici. Ceva nou în viaţa ta?
- Acum că mă iei aşa repede...nu ştiu ce să-ţi spun. Nimic deosebit. Toate merg la fel ca înainte.
- Hai lasă vrăjeala....trebuie să fi făcut tu ceva în tot timpul ăsta cât nu ne-am văzut. Toţi oamenii fac...ceva, orice.
- Păi...plimbări răzleţe, cafele amare, tolăneală pe nisip, aer de munte, zâmbete, certuri drăgălaşe cu frati-miu şi cărţi. Fac economie de energie, o păstrez în rezerve pentru perioada ce va să vie...
- Hai...lasă lucrurile triste pentru mai târziu...Mai bine, ia spune-mi: ce cărţi mai citeşti?
- Aş putea să-ţi recomand una care m-a frapat cu adevărat. Eseu despre orbire, a lui Saramago.
- Aş citi-o cu plăcere?
- Nu cred că aş folosi tocmai termenul "plăcere", dar cu siguranţă nu ai mai lăsa-o din mână până ce nu vei fi epuizat şi ultimul cuvinţel. Este o carte care reuşeşte să trezească în tine cele mai ascunse sentimente de scârbă şi de dezgust faţă de decăderea fiinţei umane. Găseşti în paginile ei tipologii ale fiinţei contemporane: hoţul care profită de neputinţa de apărare a victimei sale, "şmecheri" făcuţi pentru a-i călca în picioare pe cei slabi, individualistul şi egoistul, femeia slabă şi batjocorită, copilul care se simte singur şi "al nimănui" în vâltoarea evenimentelor cotidiene. Găseşti oameni înecaţi într-o "mare de lapte", care ajung să se ucidă pentru o bucată de pâine mucegăită, care ajung să trăiască în oraşul-latrină, care umblă în haită, fără criterii de rudenie sau simţire...mai există viu doar animalicul instinct de supravieţuire.
- Într-o "mare de lapte"?
- Oamenii devin pradă unei epidemii de orbire subită. O singură persoană îndură supliciul de a vedea totul fără menajamente şi oboseşte psihic în faţa mizeriei în care omenirea se afundă cu fiecare oră încheiată...
- Ooooook... Hai că te las...că te-a afectat de-a binelea lectura asta.

Parcul pleacă, blocul vine...

Pentru mine, ăsta este un post funerar...oricât de jalnic şi patetic ar părea. Faptul că parcul în care am copilărit o să trosnească trist sub greutatea buldozerelor, mă face să simt că nimic nu mai contează pentru noi oamenii, în ziua de azi... Orice ai pune în talerul balanţei, atunci când ai bani de cealaltă parte, nimic nu o face să se încline în favoarea ta.
Şi ca să întelegeţi mai bine ce vreau să spun, e suficient să citiţi aici. Ei bine, au retrocedat parcul Tineretului (bucata din spatele Palatului Copiilor). Şi cum putea fi mai util întrebuinţat terenul, dacă nu construindu-se blocuri stupide şi greţoase, şubrede şi bastarde.
Am trecut zilele trecute prin parc şi îmi venea să plâng de ridicolul situaţiei. Singura bucăţică salvată a fost renovată de Piedone aka umplută de beton şi mult prost gust. Foişoare de beton în locul rondurilor cu flori multicolore, bănci cu copertine, beton peste beton, lumini ca într-o navă spaţială, adică un mare căcat, ca să rezum totul foarte pe scurt şi să-mi refulez şi eu frustrările. (Desigur, lumea apreciază...că e mult şi e săritor în ochi. De obicei ce e mult, e bine. Să fie! Să se vadă, domnule, ce face cu banii! Păi nu?)
Toată cealaltă parte a fost lăsată pradă paraginei şi bătăii de joc. Copaci bătrâni şi vechi, la umbra cărora am citit de când am învăţat să dibuiesc literele, erau năpădiţi de buruieni. Băncuţa pe care ne strângeam vara şi cântam Vama Veche la chitară a fost smulsă efectiv, lăsând în locul ei urmele violului. Salcia sub care m-am sărutat prima oară era stingheră şi singură acum. Toate aleile, toate băncile, toate amintirile mele şi ale noastre, ale oamenilor care am crescut acolo, care am căzut de pe bicicletă acolo, care ne-am povestit secretele acolo, care ne odihneam după ce veneam de la liceu, care mâncam îngheţată, care ne răcoream creierii în plină sesiune, care fugeam de câini, toate sunt călcate în picioare şi zdrenţuite de ambiţii mult mai înalte. Şi de un munte de grăsime şi nesimţire care promite şi ne zeflemeşte în faţă.
Şi, colac peste toate, mai zace în mine şi un sentiment de neputinţă şi inutilitate, care este cel mai crunt de altfel. Să te lupţi cu cine? Să te lupţi, TU, cine? Un student de 20 ani, cu mintea încă nealterată şi cu idealuri încă înalte? Şi folosesc încă, pentru că se pare că suntem din ce în ce mai nevoiţi să ne muşcăm limba şi să ne călcăm în picioare dorinţele...

M-am scotocit şi de vreo două fotografii. Din păcate nu am răbdare să caut mai multe...

Proiect De Suflet sau Personal Development School 2009

A trecut aşa...vreun secol şi jumătate de când nu am mai intrat pe acest blog. Am involuat, treptat, de la o relaţie serioasă la fuck buddies. Ne mai vedem numai când mai avem chef unul de celălalt. Şi atunci repede, pe fugă, doar avem fiecare vieţile noastre separate... Să purcedem.

Abia după ce s-a încheiat, îmi fac şi eu curaj a povesti că şi anul acesta PDS-ul m-a lăsat fără suflare. Am strâns la un loc foarte mulţi oameni frumoşi şi deosebiţi, am avut workshopuri care ne-au uns pe suflet şi ne-am jucat în Herăstrău, conform tradiţiei. L-am ascultat pe Raed Arafat cum prevestea posibila pandemie, am sondat printre resursele noastre de creativitate şi spontaneitate, am învăţat să interpretăm limbajul non-verbal şi am polemizat pe marginea imaginii României în lume. Am petrecut nopţi de pomină în El Grande Comandante, am dezlegat paradigme la o narghilea şi am văzut "Cu uşile închise" la TNB. Am tremurat pe Motoare pentru prima dată anul acesta şi am mâncat covrigei până ne-au ieşit pe urechi. Am cărat sticle cu apă şi suc şi am purtat conversaţii formate doar din întrebări.
Deşi organizator, am avut destule momente în care îmi doream cu ardoare să fi fost din nou participant, să îmi pun din nou întrebări în legătură cu ceea ce se întâmplă în camera "obscură" şi să mă întreb în sinea mea: "Oare acum ce mai urmează?".
Nu m-am putut abţine să nu postez şi câteva fotografii care să certifice câtă dreptate am în tot ceea ce îndrug aici.