Frământare.

M-am întrebat întotdeauna: când îţi dai seama că ai ajuns să cunoşti un om? Adică ce anume trebuie să ştii mai exact despre persoana respectivă astfel încât să poţi spune că o cunoşti? Şi, mai ales, ce faci atunci când informaţiile pe care tu le deţii despre persoana respectivă nu sunt consonante cu aportul informaţional adus de alte persoane la fel de apropiate ei...sau chiar de alte fapte săvârşite de ea în raport cu alte persoane? De unde ştii când respectivul spune adevărul şi când minte? Cum îţi poţi da seama care-i sunt sentimentele reale şi care sunt prefăcute? Toate aceste întrebări ar putea părea un şir fără noimă...sau şi mai bine: se poate găsi cineva care să spună: "Păi bine...dar...pur şi simplu ştii. Dacă ai stat mult timp în preajma unei persoane, este imposibil să nu simţi substratul faptelor şi vorbelor sale. Dacă pretinzi că o cunoşti, îţi vei da seama pur şi simplu". Ei bine...mie nimic nu mi se pare atât de simplu. Am dus ceva timp muncă de lămurire cu mine, să-mi dau seama cam pe ce poziţie mă situez...şi totuşi convieţuiesc cu mine de 20 de ani. Descopăr în fiecare zi lucruri noi în ceea ce-i priveşte pe ai mei părinţi...şi locuiesc cu ei de ceva timp. Cum să fac să descopăr în persoana de lângă mine, oricare ar fi ea, acel ceva care să mă facă să am încredere necondiţionată în ceea ce-mi spune MIE, în faptele pe care le săvârşeşte faţă de MINE, fără să mă las influenţaţă de atitudinea ei în ansamblu faţă de EI? Răsare mereu în gând, involuntar, ideea: "Dacă mâine mă voi afla şi eu în situaţia respectivă? Atunci ce?". Mai există o problemă conexă acesteia, care mă macină uneori când stau să mă uit la lună şi mănânc jeleuri de lămâie: cât de mult ar trebui să mă afecteze în prezent acţiunile trecute, de mult trecute, ale persoanei respective? Faţă de mine, faţă de ea, faţă de el, faţă de noi, faţă de ei...
Stăteam azi şi mă gândeam că adevăr grăieşte vorba: "ceea ce nu ştii, nu te poate afecta" (am adaptat-o puţin, pentru că nu-mi aminteam forma exactă). O dată ce dai din greşeală, din prostie, din curiozitate ş.a.m.d. peste lucruri care nu numai că nu ţi-au fost destinate, dar care pe deasupra au fost concepute tocmai cu teama ca tu să nu le afli, nimic nu mai poate fi la fel. Şi nu te poţi preface că totul este la fel. Poţi doar să-ţi iei un timp, să le rumegi pe îndelete, să faci conexiuni, să-ţi pui întrebări şi apoi să iei decizii. Poţi doar să te gândeşti dacă eşti capabil să treci peste anumite situaţii pe care nu ai fi vrut vreodată să le afli. Şi mai poţi medita la următorul fapt: ceea ce tu cunoşti sau crezi că ai ajuns să cunoşti şi să placi în persoana respectivă este mai puternic decât tot, restul?

Mareeeeeeeeeeeee

Uaaa... Îmi întind oasele, îmi trosnesc degetele de la mână şi mă aşez în faţa calculatorului. Simt că s-a pus praful pe aici de când nu am mai scrijelit nici măcar o literă. Măcar am o scuză. Am vizitat litoralul. Şi setea de soare şi de mare mi-a ocupat tot timpul. Din mini-vacanţa mea am adus cu mine câteva învăţăminte, pe care le voi înşira aici, poate le vor folosi şi altora: în primul rând, când vrei să faci poze, uită-te întotdeauna pe unde calci. Asta este regula de aur. Pentru că te poţi înfige oricând într-o bucată de fier, care rânjeşte ghiduş pe sub mustăţi şi aşteaptă să o bagi în seamă. Dacă totuşi treci cu vederea această regulă, nu uita să râzi copios de întâmplare după ce simţi că orice pericol a trecut. Mai ales dacă ai poze care certifică expresia ta de uimire/durere/disperare etc. Regula de argint este să nu pleci niciodată cu hidrobicicleta fără să îţi iei un punct de reper sigur. Mai ales dacă plecaţi numai fete. S-ar putea să trebuiască să pedalaţi tot litoralul şi atunci când aţi obosit îngrozitor, eventual, să o împingeţi pe plajă până la locul cu pricina. Dacă nu ai respectat nici această regula, măcar ia-ţi o pălărie şi o pereche de ochelari de soare, să fii sigur(ă) că nu te recunoaşte nimeni pe youtube. Urmează apoi câteva reguli mici, pe care, probabil, mulţi le cunosc deja: nu te da cu cremă înainte să hotărăşti să te dai cu banana. S-ar putea să nu reuşeşti să te mai urci după ce te răstoarnă. Alege-ţi cu grijă staţiunea, astfel încât să fii, cât de cât, la adăpost de super-cocalari. Specie recent înflorită pe litoralul românesc. Îi recunoşti după slipii tanga, brandurile încordate, manelele care răsună din telefoanele ţinute la elasticul slipului, ochii înfometaţi de sâni, balele care se preling la colţul gurii şi minunata replică de agăţare: "Ce faci, păpushe? Nu vrei să te dau cu cremă?". Se mai întâmplă uneori să te întâlneşti cu ei în apă. Atunci să înoţi cât poţi de departe. E posibil să te apuce de picioare şi să te răstoarne, ca apoi să vină căpetenia să te salveze, aşteptând ca tu să-i sari la gât, mulţumindu-i. Ca bonus, adaug o regulă de platină: distraţi-vă cât puteţi de mult sau relaxaţi-vă cât puteţi de mult! Pentru că realizez cu regret că este deja jumătatea lunii august şi tare mi-e dificil să îmi imaginez cum anume voi reuşi să mă mobilizez iar pe băncile sălii A040.

Şi avem aici şi câteva poze...ca să am la ce suspina nostalgic de câte ori intru pe blog.