Susţin cu tărie ideea conform căreia, românii, în marea lor majoritate, nu se definesc printr-o legătură profundă cu religia şi cu tot ce presupune ea. Nu se găsesc prea multe persoane pe meleagurile autohtone care să treacă de legătura superficială cu Divinitatea şi să se lase pe sine pătruns cu adevărat de flacăra credinţei. Poate că nici ortodoxismul,religia majoritară din România, nu a reuşit să-şi menţină adepţii captivaţi, spre deosebire de catolicism, care continuă să aibă mare influenţă asupra oamenilor de la Vatican sau de islamism, care impune reguli foarte stricte.
În favoarea afirmaţiilor de mai sus voi aduce câteva exemple concrete de situaţii care trădează lipsa românilor de evlavie sau, şi mai rău, o credinţă simulată din superstiţie.
Problema preoţilor ortodocşi români a fost îndelung dezbătută şi chiar parodiată şi satirizată în literatură,cum este cazul nuvelei Popa Tanda a lui Slavici. În general, preoţii, pentru a-şi putea îndeplini misiunea pentru care au fost hirotonisiţi, ar trebui să reprezinte un exemplu pentru fiecare credincios în parte. Or nu degeaba folclorul român spune :”Să faci ce spune preotul şi nu ce face el”.Respectul pentru aceşti reprezentanţi al Bisericii a scăzut enorm din pricina avariţiei şi lăcomiei de care dau dovada. Credinţa, leturghiile, rugăciunile, lumânările, împărtăşania, spovedania, botezul, înmormântarea...toate acestea au devenit pretexte pentru dezvoltarea unei afaceri bănoase, în plină expansiune. În mediul rural, casa preotului este de obicei cea mai mare şi cu cele mai multe dotări. Problema preoţilor influenţează în mod direct credinţa oamenilor, pentru că ei asociază religia cu reprezentanţii acesteia şi,pierzând încrederea în preoţi, pierd încrederea în Divinitate.
Lipsa credinţei adevărate se sesizează foarte evident în mulţimile care se îmbulzesc la Biserici cu ocazia diferitelor sărbători. Acesta ar trebui să fie un contraargument pentru problema pe care eu am identificat-o, dar,din păcate, la o privire mai atentă,ne dăm seama că oamenii nu merg atunci la Biserică conduşi de credinţă sau evlavie, ci pentru că „aşa trebuie”, pentru că „aşa este bine”, fără să înţeleagă adevăratul substrat al acestor sărbători. Se adaugă aici luptele care se poartă pentru a ajunge în faţă.
Am putea spune că românii,mai degrabă decât să creadă în Dumnezeu,le este frică de El. Aspectul acesta l-a sesizat şi Ralea,însă s-a limitat doar la a-l menţiona : „găsim poate în ţărănime un bigotism bazat pe frică”. Pentru a-l dezvolta, merită reţinută atenţia asupra faptului că românii se închină când pleacă la drum, de frică să nu li se întâmple ceva, îndeplinesc canoanele bisericeşti de teamă să nu fie pedepsiţi de Divinitate. Atunci când un necaz se abate asupra cuiva, obişnuim să spunem aproape stereotipic : „te-a bătut Dumnezeu”. Pentru cuvântul credincios există un sinonim popular foarte des folosit :”cu frica lui Dumnezeu”. Această frică pe care o manifestăm, în mod inconştient, nu se află în concordanţă cu religia creştină ortodoxă şi cu valorile pe care şi le propune să le răspândească. Credinţa ar trebui să se definească mai degrabă printr-o valoare pozitivă, ca de exemplu :”dragostea faţă de Dumnezeu”. Cu toate acestea însă, tendinţa noastră este de a o asocia cu frica de a nu încălca anumite dogme.
Românul se îndreaptă cu patos către Biserică atunci când are câte o problemă gravă,care necesită rezolvare urgentă. Este momentul prielnic pentru a se ruga, pentru a aprinde o lumânare şi pentru a-şi dori să creadă că rugăminţile lui fierbinţi vor fi într-adevăr ascultate. Este, poate, singurul moment când el dă dovadă de credinţă adevărată. Dacă se întâmplă însă ca rugămintea lui să nu-şi fi găsit rezolvarea dorită, atitudinea românului se schimbă radical şi acesta se plasează pe sine şi mai departe de religie decât a fost înainte. Drăghicescu vedea ca o explicaţie a acestei atitudini „caracterul practic,curat social al religiozităţii”, pe care noi l-am moştenit de la romani.
Pe de altă parte,nu pot să nu menţionez aici şi influenţa pe care mass-media o are asupra populaţiei în ultimii zeci de ani. Televiziunea,cu precădere, cultivă superficialitatea credinţei prin excluderea, dacă nu totală,cel puţin parţială, a religiei. Mai mult decât atât,de cele mai multe ori, se focalizează pe imaginile groteşti ale unor oameni dornici de a-şi emfaza credinţa prin cruci imense şi icoane scumpe.
Aşadar, superficialitatea sentimentului religios ne caracterizează în bună măsură. Suntem un popor care nu s-a lăsat subjugat credinţei sau pentru care aceasta are o cu totul altă semnificaţie.
