Once...in a holiday camp I...

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă din copilărie. La o cafea cu miere, într-un loc drăguţ şi călduros. Şi începusem să depănăm amintiri din tabere. Orice copil trebuie să fii experimentat măcar un astfel de eveniment. Să stai toată noaptea cu grijă pentru plecarea de a doua zi, privind din când în când rucsacul pregătit, care zace lângă şifonier. Să te trezeşti vioi şi plin de emoţii. Să îţi alergi părinţii de teamă că pierzi cele mai bune locuri din autocar. Să spui primele tale glumiţe deocheate în şoaptă, ca să nu audă doamna învăţătoare/dirigintă şi să te pârască. Să cânţi în autocar la unison cu alte glăscioare fericite. Să fugi unde vezi cu ochii la primul tău popas. Să te cerţi cu ceilalţi, pentru că nu vă decideţi cine cu cine va sta în cameră. Să faceţi drumeţii luuuungi. Să faceţi noapte albă, cu bocănituri în uşă, hohote de râs, muzică, farse, pastă de dinţi pe clanţa celor mai somnoroşi, paturi rupte şi geamuri care au cedat în urma luptei cu castaveţi. Să fii nevoit să mănânci mâncare care nu seamănă cu cea a mamei şi te nemulţumeşte pe deplin. Pentru că numai în asemenea împrejurări te poţi căli, poţi învăţa. Pentru că numai din astfel de întâmplări poţi rămâne cu cucuie, cu fobie de insecte, cu semne pe umărul drept, cu prieteni pe viaţă, cu brăţări şi cruciuliţe culese de prin fiecare staţiune. Pentru că sigur îţi vei aminti şi peste 10 ani cum l-a prins diriga pe colegul tău zănatic, înveşmântat în chiloţi şi bocanci, înjurând un păianjen, rămânând stupefiată...şi n-ai da imaginea asta pentru nimic în lume. Probabil că lucrurile ni se păreau atunci cu atât mai frumoase cu cât eram supuşi diferitelor coerciţii şi noi trăiam primele momente de rebeliune, în care ne permiteam să încălcăm regulile. Cel mai frumos este însă să priveşti fotografiile şi să râzi copios de toate instantaneele surprinse în faţa cabanei sau sub masa din sala cea mare, unde toţi aşteptau cu răsuflarea tăiată venirea ursului... :D

Arămiu.

A venit toamna. Şi în mod inevitabil asociez acest anotimp cu noi începuturi şi noi realizări, a căror perspectivă încă nu o întrezăresc, dar a căror prezenţă o simt. Şi asta poate pentru că sunt născută toamna sau poate pentru că, atunci când eram mici, acest anotimp ne era înfăţişat ca un coş plin de roade şi ca lanuri pline cu bogăţii sau pentru că la fiecare început de toamnă mă târam cu ghiozdanul plin de cărţi pe drumul spre şcoală, aşteptând entuaziasmată să spun toate poveştile care îmi mustiseră în minte pe timpul verii. Şi o plăcere năstruşnică îmi provoacă gândul că voi reintra în ritmul alert cu care sunt obişnuită. Mă gândeam zilele trecute că atunci când am programul încărcat, reuşesc cu brio să mi-l administrez şi realizez toate lucrurile pe care trebuie să le realizez. Atunci când timpul stă la dispoziţia mea şi mă roagă să-l întrebuinţez, mă pierd şi îl pierd.
Trebuie să recunosc: mai există motive pentru care toamna mă încântă. Iubesc culorile ei. Şi mirosul de ploaie. Şi gutuile pline de puf. Şi strugurii de ţară. Şi jocul frunzelor purtate de rafale de vânt. Şi oamenii zgribuliţi care intră în cafenele.

sursa imaginii: http://www.slimeland.com/images/pictures/Autumn.jpg

Tomorrow is another day.

Din păcate sau din fericire, pentru că nu-mi dau seama exact pe ce poziţie mă aflu, am citit şi eu dintr-o pură întâmplare despre ceea ce numeşte azi ştirea zilei: experimentul ştiinţific de la Geneva. Probabil că multe guri vuiesc zilele astea despre evenimentul ce se presupune că va aduce sfârşitul acestei planete, şi-aşa şubredă şi obosită şi îmbâcsită de prostia pe care trebuie să o suporte fără drept de apel. Şi probabil că cei mai mulţi discută despre avantajele şi dezavantajele acestui experiment, despre prejudiciul incontestabil pe care îl poate aduce sau dacă este etic sau nu să ne jucăm cu viaţa noastră. Se aduc argumente ştiinţifice, religioase, politice, se fac speculaţii, se aud ţipetele de spaimă ale celor negativişti şi vuietele de bucurie ale celor care cred că vor redescoperi universul, în profunzimea lui.
Pentru mine însă, această ştire a declanşat alte mecanisme cognitive. În primul rând, m-a făcut să mă gândesc la cât de siguri sunt oamenii de capacitatea lor de a stăpâni lucrurile. Savanţii sunt convinşi că nimic nu le poate scăpa de sub control, ba dimpotrivă, totul se va desfăşura conform planurilor. Deşi au în spate o istorie plină de întâmplări nefericite şi experimente eşuate. Noi, ceilalţi, spectatorii, avem o încredere oarbă că şi de data asta vom scăpa cu bine, credem cu încăpăţânare că totul va fi perfect şi că apoi ne vom putea continua raportul la care lucrăm de două zile şi pe care şefu' îl cere cu insistenţă. Ne şi imaginăm bând plictisiţi din cana de cafea, în timp ce acceleratorul de particule se va fi declanşat.
În al doilea rând, mă face să mă gândesc retrospectiv la cei 20 de ani în care am umbrit peticul meu de pământ. Şi îmi dau seama că, indiferent de deznodământ, indiferent dacă am sau nu motive să mă îngrijorez din pricina acestui eveniment, este sănătos să te mai opreşti din când în când din fuga asta continuă şi să mai priveşti în urmă. Este posibil să descoperi că ai urmărit întocmai traiectoria trasată cu muuuulţi ani în urmă şi să te feliciţi pentru fiecare obiectiv bifat cu verde, care zace pe pancartă, la fiecare cotitură sau este posibil să descoperi cu stupoare că ai lăsat de mult în urmă visele cu care ai pornit la drum şi că acum mergi pe o cărare paralelă cu cea preconizată. În ceea ce mă priveşte, m-am regăsit în prima dintre situaţii...numai că într-o postură puţin mai bizară. Cam până aici îmi trasasem eu traiectoria. Ştiam că vreau să ajung la facultate, ştiam şi la ce facultate vreau să ajung, ştiam că vreau să fie bine în facultate, dar nu m-am gândit niciodată ce voi face după ce voi termina facultatea. Creionasem numai o imagine vagă de bine, fără repere clare şi fără pancarte de bifat.
Bilanţul ăsta pe care îl faci te determină să aduni la un loc şi oamenii pe care i-ai iubit în viaţa ta. Şi este ciudat să vezi că o parte dintre aceste persoane nu mai sunt deloc, altele nu mai fac parte din viaţa ta şi că alte au trecut deja în categoria sumbră, din partea împăienjenită a sentimentelor. Dar fiecare şi-a lăsat o amprentă cât de mică pe ceea ce eşti astăzi TU.
Te gândeşti inevitabil şi la greşelile pe care le-ai comis. De unele erai conştient, pe altele abia acum pe vezi, pe unele observi că le mai faci şi astăzi. Una peste alta, eu mă gândesc serios că poate multe dintre aceste greşeli le-aş repeta. Indiferent de repercursiunile negative. Mi se pare mie că multe dintre ele au contribuit la soldul pozitiv al bilanţului şi că multe dintre ele m-au construit aşa cum sunt acum.
Şi nu în ultimul rând, eşti tentat să rememorezi clipe, momente, sentimente. Şi atunci îţi apare în gând clasa de generală, cu toţi copilaşii bezmetici înşiraţi în bănci. Şi o auzi pe doamna dirigintă întrebând ceva şi îi vezi pe toţi cum sar ca arşi, cu două degete ridicate: "Doamna, doamna, puneţi-mă pe mine! Pe mine! Pe mineeee! Vă roooog!" Şi observă că rugile lor nu sunt ascultate şi ies din bănci şi flutură mâna cu două degete ridicate şi se îndreaptă spre catedră continuând să roage, să implore. "Vă rooog, dooooamna!". Îţi vine să râzi. Chiar este comic. Cu toţii am făcut asta măcar o dată. Dar apoi încep regretele, pentru că îţi dai seama că atunci erai mult mai hotărât şi mai ferm atunci când îţi doreai ceva cu adevărat. Şi muţi reflectorul. Pe primul sărut. Şi te gândeşti câtă cu câtă emoţie l-ai trăit şi cât de mult l-ai dorit. Şi treci apoi la prima iubire. Pe care poate încă o mai trăieşti. Şi vezi cum vă plimbaţi pe malul mării, vezi locuri pline de amintiri dulci, vezi flori, auzi cuvinte, fraze, promisiuni, melodii dragi, certuri furtunoase şi împăcări pe măsură, telefoane închise în nas şi sms-uri pline de dulcegării. Realizezi că nimeni nu ţi le poate lua, după cum nimeni nu ţi le poate aduce înapoi. Aşa că te hotărăşti să le retrăieşti.
În momentul în care ai deschis săculeţul cu amintiri, dificil este să le mai îndeşi pe toate la loc. Cu bunicul la câmp, rupându-i recolta. Cu coroniţa pe cap în clasa întâi. Când l-am ţinut în braţe pe frati-miu prima oară. Când alergam prin ploaie cu El. Când am fost la spital. Cu părinţii mei la cumpărături. Cu prietenii la un suc, la terasa aia. Când m-am certat cu mama din cauză că i-am ars tava. Când m-a bătut tata pentru că am spart toate borcanele de murături. Când m-au ros pantofii. Când mergeam la dentist în fiecare zi. Când mi-a murit căţelul. Când recitam poezii pe scena de la şcoală. Când pictam. Când am fost Zoe, în "O scrisoare pierdută"...
Se prea poate ca acest bilanţ să te facă să vezi că nicio catastrofă nu poate distruge ceea ce ai tu, pentru tine, numai al tău. Şi se prea poate să te împaci mult mai bine cu orice idee pesimistă îţi trece prin cap în astfel de momente. Se prea poate să te determine doar să le spui celor dragi încă o dată că îi iubeşti, să sari în maşină şi să-i suni la uşă pentru un sărut, să ieşi la o cafea cu oameni pe care nu i-ai mai întâlnit de mult şi să citeşti cu nesaţ toate cărţile pe care le aveai pe listuţa specială.

20...

...de zâmbete,
...de mii de vise,
...de oameni foarte dragi mie,
...de mii de amintiri frumoase,
...de clipe de fericire pe minut,
...de îmbrăţisări pe oră,
...de obiective îndeplinite,
...de pahare de vin,
...de ani!!!

Sibiu.

Vacanţa asta m-am delectat cu o scurtă excursie într-un loc pe care îmi doream de mult să îl vizitez: Sibiul. Am plecat din Bucureşti cu acceleratul şi după aproximativ 6 ore am coborât în oraşul care a fost denumit capitală europeană. Desigur, peripeţiile de pe tren nu au lipsit, pornind de la uşi de compartiment blocate, semnale de alarmă trase şi ajungând la revederea unor persoane pe care nu le mai întâlnisem de aproximativ 7 ani. În rest, drumul a fost uşor de suportat, pentru că am avut o companie plăcută alături. Primul impact cu Sibiul a fost destul de dur, pentru că am alergat ceva timp după taxi, taximetristul ne-a rătăcit în căutarea drumului spre pensiunea la care ne făcusem rezervare şi pensiunea la care ne făcusem rezervare ne-a dezamăgit mai mult decât ne aşteptasem să o facă. Arăta exact ca în poze, numai că era pustie şi cu siguranţă nu la 5 minute de centru, precum spunea managerul pe site. Aşa că am decis să ne cazăm la un hotel din centru, unde eram siguri că aveam toate condiţiile necesare ca să facem din această plimbare una de neuitat. Şi cele 4 stele care tronau pe uşa de la intrare îşi meritau locul cu siguranţă. Pe parcurs am avut ocazia să îmi schimb prima impresie, la 180 de grade chiar. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că oamenii sunt foarte comunicativi şi calzi şi vânzătoarele mult mai amabile decât eram eu obişnuită să fie. Am prins sfârşitul unui festival al cavalerilor medievali, am vizitat toate obiectivele turistice, am mâncat mâncare tradiţională românescă aşa cum nu am mai mâncat în niciun loc până acum şi am reînvăţat germana doar ascultându-i pe cei din jur vorbind. Îmi plac absolut toate clădirile din Sibiu, mai ales că foarte multe sunt numite "monumente istorice" şi mă transpun într-o lume aparent demult apusă. Îmi place că există peste tot gelaterii şi ciocolaterii, îmi plac bisericile impunătoare, îmi plac florile de la ferestrele caselor, îmi plac tunelurile de trecere, îmi plac drumurile în pantă şi îmi place tot ce are Sibiul. Îmi plac îmbrăţisările pe care mi le-a oferit şi sărutările şi toate zâmbetele pe care mi le-a smuls şi toate lacrimile pe care mi le-a şters şi toate amintirile pe care m-a făcut să le păstrez cu drag. Îmi place că la Sibiu am început un nou an. :D