A trecut aşa...vreun secol şi jumătate de când nu am mai intrat pe acest blog. Am involuat, treptat, de la o relaţie serioasă la fuck buddies. Ne mai vedem numai când mai avem chef unul de celălalt. Şi atunci repede, pe fugă, doar avem fiecare vieţile noastre separate... Să purcedem.
Abia după ce s-a încheiat, îmi fac şi eu curaj a povesti că şi anul acesta PDS-ul m-a lăsat fără suflare. Am strâns la un loc foarte mulţi oameni frumoşi şi deosebiţi, am avut workshopuri care ne-au uns pe suflet şi ne-am jucat în Herăstrău, conform tradiţiei. L-am ascultat pe Raed Arafat cum prevestea posibila pandemie, am sondat printre resursele noastre de creativitate şi spontaneitate, am învăţat să interpretăm limbajul non-verbal şi am polemizat pe marginea imaginii României în lume. Am petrecut nopţi de pomină în El Grande Comandante, am dezlegat paradigme la o narghilea şi am văzut "Cu uşile închise" la TNB. Am tremurat pe Motoare pentru prima dată anul acesta şi am mâncat covrigei până ne-au ieşit pe urechi. Am cărat sticle cu apă şi suc şi am purtat conversaţii formate doar din întrebări.
Deşi organizator, am avut destule momente în care îmi doream cu ardoare să fi fost din nou participant, să îmi pun din nou întrebări în legătură cu ceea ce se întâmplă în camera "obscură" şi să mă întreb în sinea mea: "Oare acum ce mai urmează?".
Nu m-am putut abţine să nu postez şi câteva fotografii care să certifice câtă dreptate am în tot ceea ce îndrug aici.
