Lecturi de vară.

- Ce faci, mă? N-ai mai trecut de mult pe aici. Ceva nou în viaţa ta?
- Acum că mă iei aşa repede...nu ştiu ce să-ţi spun. Nimic deosebit. Toate merg la fel ca înainte.
- Hai lasă vrăjeala....trebuie să fi făcut tu ceva în tot timpul ăsta cât nu ne-am văzut. Toţi oamenii fac...ceva, orice.
- Păi...plimbări răzleţe, cafele amare, tolăneală pe nisip, aer de munte, zâmbete, certuri drăgălaşe cu frati-miu şi cărţi. Fac economie de energie, o păstrez în rezerve pentru perioada ce va să vie...
- Hai...lasă lucrurile triste pentru mai târziu...Mai bine, ia spune-mi: ce cărţi mai citeşti?
- Aş putea să-ţi recomand una care m-a frapat cu adevărat. Eseu despre orbire, a lui Saramago.
- Aş citi-o cu plăcere?
- Nu cred că aş folosi tocmai termenul "plăcere", dar cu siguranţă nu ai mai lăsa-o din mână până ce nu vei fi epuizat şi ultimul cuvinţel. Este o carte care reuşeşte să trezească în tine cele mai ascunse sentimente de scârbă şi de dezgust faţă de decăderea fiinţei umane. Găseşti în paginile ei tipologii ale fiinţei contemporane: hoţul care profită de neputinţa de apărare a victimei sale, "şmecheri" făcuţi pentru a-i călca în picioare pe cei slabi, individualistul şi egoistul, femeia slabă şi batjocorită, copilul care se simte singur şi "al nimănui" în vâltoarea evenimentelor cotidiene. Găseşti oameni înecaţi într-o "mare de lapte", care ajung să se ucidă pentru o bucată de pâine mucegăită, care ajung să trăiască în oraşul-latrină, care umblă în haită, fără criterii de rudenie sau simţire...mai există viu doar animalicul instinct de supravieţuire.
- Într-o "mare de lapte"?
- Oamenii devin pradă unei epidemii de orbire subită. O singură persoană îndură supliciul de a vedea totul fără menajamente şi oboseşte psihic în faţa mizeriei în care omenirea se afundă cu fiecare oră încheiată...
- Ooooook... Hai că te las...că te-a afectat de-a binelea lectura asta.