Parcul pleacă, blocul vine...

Pentru mine, ăsta este un post funerar...oricât de jalnic şi patetic ar părea. Faptul că parcul în care am copilărit o să trosnească trist sub greutatea buldozerelor, mă face să simt că nimic nu mai contează pentru noi oamenii, în ziua de azi... Orice ai pune în talerul balanţei, atunci când ai bani de cealaltă parte, nimic nu o face să se încline în favoarea ta.
Şi ca să întelegeţi mai bine ce vreau să spun, e suficient să citiţi aici. Ei bine, au retrocedat parcul Tineretului (bucata din spatele Palatului Copiilor). Şi cum putea fi mai util întrebuinţat terenul, dacă nu construindu-se blocuri stupide şi greţoase, şubrede şi bastarde.
Am trecut zilele trecute prin parc şi îmi venea să plâng de ridicolul situaţiei. Singura bucăţică salvată a fost renovată de Piedone aka umplută de beton şi mult prost gust. Foişoare de beton în locul rondurilor cu flori multicolore, bănci cu copertine, beton peste beton, lumini ca într-o navă spaţială, adică un mare căcat, ca să rezum totul foarte pe scurt şi să-mi refulez şi eu frustrările. (Desigur, lumea apreciază...că e mult şi e săritor în ochi. De obicei ce e mult, e bine. Să fie! Să se vadă, domnule, ce face cu banii! Păi nu?)
Toată cealaltă parte a fost lăsată pradă paraginei şi bătăii de joc. Copaci bătrâni şi vechi, la umbra cărora am citit de când am învăţat să dibuiesc literele, erau năpădiţi de buruieni. Băncuţa pe care ne strângeam vara şi cântam Vama Veche la chitară a fost smulsă efectiv, lăsând în locul ei urmele violului. Salcia sub care m-am sărutat prima oară era stingheră şi singură acum. Toate aleile, toate băncile, toate amintirile mele şi ale noastre, ale oamenilor care am crescut acolo, care am căzut de pe bicicletă acolo, care ne-am povestit secretele acolo, care ne odihneam după ce veneam de la liceu, care mâncam îngheţată, care ne răcoream creierii în plină sesiune, care fugeam de câini, toate sunt călcate în picioare şi zdrenţuite de ambiţii mult mai înalte. Şi de un munte de grăsime şi nesimţire care promite şi ne zeflemeşte în faţă.
Şi, colac peste toate, mai zace în mine şi un sentiment de neputinţă şi inutilitate, care este cel mai crunt de altfel. Să te lupţi cu cine? Să te lupţi, TU, cine? Un student de 20 ani, cu mintea încă nealterată şi cu idealuri încă înalte? Şi folosesc încă, pentru că se pare că suntem din ce în ce mai nevoiţi să ne muşcăm limba şi să ne călcăm în picioare dorinţele...

M-am scotocit şi de vreo două fotografii. Din păcate nu am răbdare să caut mai multe...