La volan.

Am scos astăzi portofelul din geantă să-mi plătesc piersicile cumpărate şi a răsărit din portofel o poză pe care şi uitasem că o mai aveam acolo. Un chip senin şi vădit satisfăcut zâmbea la cameră. Îmi amintesc momentul în care făcusem poza: îl rugasem pe fotograful de la secţie să mi-o refacă de vreo patru ori, pentru că nu mă favoriza lumina sau mi se părea că nu-mi stă părul suficient de bine sau că nu zâmbesc suficient de mult (acest lucru pare imposibil totuşi pentru cei care ma cunosc :D). Şi acum observam cu stupoare că a rămas doar o poză în portofel. Vorbesc desigur despre permisul meu de conducere. Îmi amintesc şi acum cu câtă poftă mă duceam la orele de condus şi câtă plăcerea îmi făcea să gonesc (mai mult sau mai puţin :D) pe străzile Bucureştiului. Carnetul a fost un obiectiv pe care mi-am dorit cu tot dinadinsul să-l ating. Şi l-am atins. L-am bifat şi apoi am uitat de el. Ea a observat că mă uitam insistent la poză şi m-a întrebat: "-Ai mai condus?"...Mă aşteptam să mă întrebe asta, dar tot am simţit gustul amar al răspunsului:"-Nu,nu am mai condus..." şi m-am bosumflat. "-Păi de ce nu mai conduci?Tu vrei să uiţi de tot? Ce naiba...înainte mă băteai mereu la cap să mă scoţi la plimbare şi acum ce faci?" Adevărul este că nu ştiu ce fac. S-a produs undeva o ruptură. La început conduceam destul de des şi chiar mă entuziasma ideea. Nu-mi păsa de trafic sau de aglomeraţie. Nu-mi păsa de orele pierdute la semafor. Dar acum...nu mai am nici cea mai mică tragere de inimă. Şi mă întristează. I-am răspuns sec:"-Lasă-mă să plătesc astea o dată, că e târziu şi trebuie să ajung acasă."

Îmi dau seama acum că există o evoluţie în traficul din Bucureşti. O evoluţie în sens negativ desigur. Din câte îmi amintesc eu, acum aproape doi ani circulaţia era mai digerabilă...pierdeai şi atunci ceva timp la semafor, dar parcă nu trebuia totuşi să te trezeşti cu trei ore mai devreme doar ca să ajungi la timp la seminarul de la imagologie. Ăsta este primul motiv pe care l-am identificat şi care îmi scuză cât de cât atitudinea.

Cel de-al doilea motiv la care m-am putut gândi a fost reacţia şoferilor din trafic la zărirea plăcintuţei mele cu lămâie din geam. Nu o dată atunci când te văd că eşti începător, şoferii cei tari în pedală, în loc să fie mai toleranţi şi mai îngăduitori, îţi dau claxoane şi te depăşeşc pe dreapta... că deh...şoferul bun trebuie să fie călit încă de la început cu situaţii neprevăzute.

Şi ultimul, dar nu cel din urmă motiv, este, desigur, prejudecata legată de gen. Sunt femeie. Sunt femeie la volan, într-o Solenza mică şi cochetă. Îţi poţi imagina că nu am auzit tocmai complimente şi urări de bine. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze prima mea experienţă în trafic. Abia îmi luasem carnetul de două zile şi s-a hotărât tata că este momentul să facem "botezul" maşinii. Zis şi făcut. Mi-a fost destul de dificil la început. Aveam emoţii. Ca în orice început. Dar lucrurile păreau să meargă chiar bine. Până când a sosit momentul crucial: o intersecţie a naibii de dificilă, unde trebuia să fac stânga, trecând peste liniile de tramvai. Ei bine, mi s-a oprit maşina. În intersecţie. Celor care mergeau înainte li se pusese verde. Încercam să o pornesc. Mi se îneca. Şi atunci am auzit-o: "Păi da...femeie la volan...ce dracu' să faci...dă-te jos din maşină, că mă urc eu!" Bineînţeles că am făcut schimb de locuri cu tata în mijlocul intersecţiei. M-a şocat însă reacţia realmente sinceră a lui. Şi-a cerut scuze, mi-a explicat...degeaba! A fost sincer. Îmi mai vine câteodată să i-o trântesc în faţă când o roagă pe mama sau mă roagă pe mine să conducem, ca să poată să bea şi el un pahar cu vin...

Concluzia...încă nu am. O să pun iar mâna pe volan.