luni, 5 mai 2008
Panică.
Mi se întâmpla într-un timp un lucru ciudat. Citeam în jurnal întâmplări vechi de 2-3 ani şi nu mi le recunoşteam. Aveam senzaţia că nu sunt ale mele şi că le-a trăit altcineva în locul meu. Recunoşteam senzaţia, recunoşteam locul, îmi reveneau stările întocmai, dar nu mă recunoşteam pe mine. Uneori mă admiram peste măsură, alteori mă judecam fără nicio oprelişte. Am reflectat îndelung asupra subiectului, pentru că am fost ferm decisă să-i descopăr cauza...Acum m-am lăsat păgubaşă. Mi-a zis cineva că se numeşte maturizare şi că în asta constă evoluţia noastră permanentă şi eu l-am crezut pe cuvânt. Nu este o explicaţie care să mă liniştească în totalitate, dar reuşeşte totuşi să-mi optimizeze viziunea asupra trecutului... Pentru un moment intrasem în panică.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
si eu m-am lovit de nepotrivirile astea, dar ma bucur ca am vreo 10 jurnale in care am scris cu daruire foarte multi ani pentru ca mi se pare incredibil cat de mult m-am schimbat(deopotriva in bine si-n rau)si ca ma pot intoarce in timp atat de usor, sufland in firele de praf de pe niste agende colorate:)
eu nu am junal, dar ma sperii cateodata cand imi amintesc cum gandeam si ce faceam...totusi nu cred ca as schimba ceva, pentru ca in momentul "prezent" oricand ar fi el esti (zic eu) multumit de unde esti si cine esti...la mine asa functioneaza :))
ce ma bucur ca nu-s singura ciudata care chiar tinea jurnale. Inca-l am :">
Totusi, cand recitesc ce-am scris si ce-am trait ma incearca un sentiment ciudat, de parca mi-as fi prpriul copil, pe care il vad cum creste. E chiar interesanta dedublarea asta.
Eu îmi dau seama foarte uşor din jurnale cum am crescut...dacă acum câţiva ani scriam 5 rânduri pline de banalităţi, azi ajung să umplu pagini cu tot felul de idei. :D
Trimiteți un comentariu