Lecturi de vară.

- Ce faci, mă? N-ai mai trecut de mult pe aici. Ceva nou în viaţa ta?
- Acum că mă iei aşa repede...nu ştiu ce să-ţi spun. Nimic deosebit. Toate merg la fel ca înainte.
- Hai lasă vrăjeala....trebuie să fi făcut tu ceva în tot timpul ăsta cât nu ne-am văzut. Toţi oamenii fac...ceva, orice.
- Păi...plimbări răzleţe, cafele amare, tolăneală pe nisip, aer de munte, zâmbete, certuri drăgălaşe cu frati-miu şi cărţi. Fac economie de energie, o păstrez în rezerve pentru perioada ce va să vie...
- Hai...lasă lucrurile triste pentru mai târziu...Mai bine, ia spune-mi: ce cărţi mai citeşti?
- Aş putea să-ţi recomand una care m-a frapat cu adevărat. Eseu despre orbire, a lui Saramago.
- Aş citi-o cu plăcere?
- Nu cred că aş folosi tocmai termenul "plăcere", dar cu siguranţă nu ai mai lăsa-o din mână până ce nu vei fi epuizat şi ultimul cuvinţel. Este o carte care reuşeşte să trezească în tine cele mai ascunse sentimente de scârbă şi de dezgust faţă de decăderea fiinţei umane. Găseşti în paginile ei tipologii ale fiinţei contemporane: hoţul care profită de neputinţa de apărare a victimei sale, "şmecheri" făcuţi pentru a-i călca în picioare pe cei slabi, individualistul şi egoistul, femeia slabă şi batjocorită, copilul care se simte singur şi "al nimănui" în vâltoarea evenimentelor cotidiene. Găseşti oameni înecaţi într-o "mare de lapte", care ajung să se ucidă pentru o bucată de pâine mucegăită, care ajung să trăiască în oraşul-latrină, care umblă în haită, fără criterii de rudenie sau simţire...mai există viu doar animalicul instinct de supravieţuire.
- Într-o "mare de lapte"?
- Oamenii devin pradă unei epidemii de orbire subită. O singură persoană îndură supliciul de a vedea totul fără menajamente şi oboseşte psihic în faţa mizeriei în care omenirea se afundă cu fiecare oră încheiată...
- Ooooook... Hai că te las...că te-a afectat de-a binelea lectura asta.

Parcul pleacă, blocul vine...

Pentru mine, ăsta este un post funerar...oricât de jalnic şi patetic ar părea. Faptul că parcul în care am copilărit o să trosnească trist sub greutatea buldozerelor, mă face să simt că nimic nu mai contează pentru noi oamenii, în ziua de azi... Orice ai pune în talerul balanţei, atunci când ai bani de cealaltă parte, nimic nu o face să se încline în favoarea ta.
Şi ca să întelegeţi mai bine ce vreau să spun, e suficient să citiţi aici. Ei bine, au retrocedat parcul Tineretului (bucata din spatele Palatului Copiilor). Şi cum putea fi mai util întrebuinţat terenul, dacă nu construindu-se blocuri stupide şi greţoase, şubrede şi bastarde.
Am trecut zilele trecute prin parc şi îmi venea să plâng de ridicolul situaţiei. Singura bucăţică salvată a fost renovată de Piedone aka umplută de beton şi mult prost gust. Foişoare de beton în locul rondurilor cu flori multicolore, bănci cu copertine, beton peste beton, lumini ca într-o navă spaţială, adică un mare căcat, ca să rezum totul foarte pe scurt şi să-mi refulez şi eu frustrările. (Desigur, lumea apreciază...că e mult şi e săritor în ochi. De obicei ce e mult, e bine. Să fie! Să se vadă, domnule, ce face cu banii! Păi nu?)
Toată cealaltă parte a fost lăsată pradă paraginei şi bătăii de joc. Copaci bătrâni şi vechi, la umbra cărora am citit de când am învăţat să dibuiesc literele, erau năpădiţi de buruieni. Băncuţa pe care ne strângeam vara şi cântam Vama Veche la chitară a fost smulsă efectiv, lăsând în locul ei urmele violului. Salcia sub care m-am sărutat prima oară era stingheră şi singură acum. Toate aleile, toate băncile, toate amintirile mele şi ale noastre, ale oamenilor care am crescut acolo, care am căzut de pe bicicletă acolo, care ne-am povestit secretele acolo, care ne odihneam după ce veneam de la liceu, care mâncam îngheţată, care ne răcoream creierii în plină sesiune, care fugeam de câini, toate sunt călcate în picioare şi zdrenţuite de ambiţii mult mai înalte. Şi de un munte de grăsime şi nesimţire care promite şi ne zeflemeşte în faţă.
Şi, colac peste toate, mai zace în mine şi un sentiment de neputinţă şi inutilitate, care este cel mai crunt de altfel. Să te lupţi cu cine? Să te lupţi, TU, cine? Un student de 20 ani, cu mintea încă nealterată şi cu idealuri încă înalte? Şi folosesc încă, pentru că se pare că suntem din ce în ce mai nevoiţi să ne muşcăm limba şi să ne călcăm în picioare dorinţele...

M-am scotocit şi de vreo două fotografii. Din păcate nu am răbdare să caut mai multe...

Proiect De Suflet sau Personal Development School 2009

A trecut aşa...vreun secol şi jumătate de când nu am mai intrat pe acest blog. Am involuat, treptat, de la o relaţie serioasă la fuck buddies. Ne mai vedem numai când mai avem chef unul de celălalt. Şi atunci repede, pe fugă, doar avem fiecare vieţile noastre separate... Să purcedem.

Abia după ce s-a încheiat, îmi fac şi eu curaj a povesti că şi anul acesta PDS-ul m-a lăsat fără suflare. Am strâns la un loc foarte mulţi oameni frumoşi şi deosebiţi, am avut workshopuri care ne-au uns pe suflet şi ne-am jucat în Herăstrău, conform tradiţiei. L-am ascultat pe Raed Arafat cum prevestea posibila pandemie, am sondat printre resursele noastre de creativitate şi spontaneitate, am învăţat să interpretăm limbajul non-verbal şi am polemizat pe marginea imaginii României în lume. Am petrecut nopţi de pomină în El Grande Comandante, am dezlegat paradigme la o narghilea şi am văzut "Cu uşile închise" la TNB. Am tremurat pe Motoare pentru prima dată anul acesta şi am mâncat covrigei până ne-au ieşit pe urechi. Am cărat sticle cu apă şi suc şi am purtat conversaţii formate doar din întrebări.
Deşi organizator, am avut destule momente în care îmi doream cu ardoare să fi fost din nou participant, să îmi pun din nou întrebări în legătură cu ceea ce se întâmplă în camera "obscură" şi să mă întreb în sinea mea: "Oare acum ce mai urmează?".
Nu m-am putut abţine să nu postez şi câteva fotografii care să certifice câtă dreptate am în tot ceea ce îndrug aici.

Poveste de sector.

A fost o dată un băiat zdravăn şi sănătos aşa, pe care îl chema PieTone. Şi el locuia pe tărâmul broaştelor râioase. Era urât acolo şi umed şi un miros de mlaştină clocită domina ţinutul. Aşa că el s-a decis să lupte pentru a evada de pe acest tărâm deloc prolific. Şi a candidat la Primăria sectorului 4. Norocul a fost de partea lui, pentru că mânca multe "bunătăţi" încă de mic, şi a câştigat. Lupta lui a fost încununată cu succes, aşa cum îi stă bine oricărui personaj de poveste. Poveste de adormit copiii. Interesant este ce s-a întâmplat cu acest băiat după ce a obţinut victoria. Pentru că poveştile nu ne spun niciodată ce se întâmplă după finalurile fericite, vom face noi o scurtă incursiune. Băiatul şi-a dat seama că nu deţine puteri magice, deci nu poate îndeplini prea mult din tot ceea ce a promis, aşa că a ticluit un plan, împreună cu al său de încredere sfătuitor.

"-De încredere sfătuitor, au ce să fac oare acum? Oamenii ăştia aşteaptă rezultate şi eu nu-mi permit să vărs sacii de galbeni pentru capriciile lor..."
"-Mărite primar, eu zic să îi fentăm. Hai să facem caleşti din iarbă şi palmeri din luminiţe şi perdele de lumini peste perdele de lumini, să băgăm puţinii bani pe care îi avem în spectacole şi pârtii de noroi. Oamenii sunt naivi. Ei vor să vadă lucruri concrete, de moment şi astfel de lucruri le vom da."
"-Păi şi...numele meu nu apare nicăieri?", zise PieTone cu mustaţa tremurândă de durere.
"-Da' cum să nu apară, mărite Primar. Facem spoturi publicitare şi le plasăm în prime-time pe Antena 3 şi facem proiecţie de lasere pe blocurile de pe Văcăreşti...toate vor avea un singur mesaj inscripţionat: PieTone îţi urează numai bine pentru anul care vine! Facem şi bannere, cu imaginea Măriei Tale caricaturizată. Le urăm "Sărbători fericite!" şi chestii d-astea. Oamenii cad în plasă. Vor fi uluţi de puterea noastră financiară."
"-Păi şi...nu trebuie să cheltui mulţi bani? De unde îi iau?"
"-Apoi...trebuie, cum să nu. Dar îi luăm tot de la oameni. Aici este şpilul. Şi, ca să o luăm pe aia dreaptă, cheltuim cu nemiluita acum cât avem, dup-aia ne dăm la fund, ne luăm sacii cu galbeni şi o luăm la sănătoasa. Că vorba aia, dacă au putut alţii, noi om fi mai fraieri?"
"-Oooo...de încredre sfătuitor, cât mă bucur să pot conta pe sprijinul tău."
Şi PieTone a bătut din palme şi servitorii au apărut. Le-a dat ordin şi toate planurile sale au fost puse în aplicare unul câte unul. Şi efectul a fost cel preconizat. Gemete de satisfacţie răsunau din tot sectorul 4, când oamenii vedeau cum Primarului îi pasă de ei. Şi ochii înlăcrimaţi priveau cu satisfacţie milioanele de luminiţe peste luminiţe peste luminiţe peste luminiţe peste luminiţe aşezate pe bulevard, între Mărăşeşti şi Văcăreşti.
Şi, în tot timpul ăsta, PieTone creştea şi creştea şi se fericea.

Şi-am încălecat pe-o bancă şi am spus povestea toată. Şi-am încălecat trăsura, şi-am dezvăluit minciuna.

** desigur, orice asemănarea cu realitatea (nu) este întâmplătoare.
*** post scris şi în ideea urărilor nesincere şi greţoase, pe care "marile vedete" ni le aruncă precum măcelarii aruncă oase de şoricei câinilor vagabonzi.

Sărbători fericite!

Nu am mai intrat de mult pe aici...La început din lipsă de timp şi mai apoi dintr-un motiv destul de pueril: nu ştiam de unde să reiau firul pe care îl lăsasem de izbelişte. Şi acum am găsit pretextul perfect pentru a reînvia bloguleţul şi pentru a stârpi pânzele de păiajen crescute pe aici: sărbătorile de iarnă. Deşi mă bâzâie subiecte atât de savuroase pe care aş fi putut să le despic aici, mă voi limita la a discuta despre Crăciun. Conştientizez, în fiecare an mai mult, faptul că a devenit doar o sărbătoare comercială, dar asta nu mă împiedică să mă bucur de această perioadă. Şi poate că tot ceea ce facem, facem ca un reflex al imaginilor idilice pe care televiziunea, în special, ni le-a încropit, dar mi se pare legitim, atâta timp cât ne provoacă o reală plăcere.
Înainte să mă duc să mă culcuşesc lângă brad, visând cu ochii deschişi la cadourile pe care Moşu' mi le va aduce sau croindu-mi planuri savuroase pentru anul care se pregăteşte să vină, simt nevoia să-ţi adresez o mică şi sinceră urare: Să fii fericit, indiferent ce presupune acest lucru pentru tine!
Şi imaginea ataşată acestui post reflectă nemulţumirea mea în ceea ce priveşte lipsa zăpezii. Cel puţin din Bucureşti!

69.

Cătălin.G (nu CătăLin.Ge, atenţie!) mi-a pasat tag-ul şi abia aştept să scriu cele 69 (99 de fapt) de lucruri despre mine, ca să pot să împovărez şi eu pe alţii.
Să începem zic:

1. Râd foarte mult.
2. Câteodată râd prea mult.
3. RedBull îmi creează reacţii adverse.
4. Perioada sesiunii este perioada în care mă simt foarte energică şi vivace.
5. Am un frate de 6 ani.
6. Îmi place roşul.
7. Încă trăiesc prima iubire.
8. Fac foarte multe conexiuni, tot timpul, uneori nebănuite.
9. Îmi plac ochii mei.
10. Mă uit la emisiunea lui Mircea Badea de câte ori am ocazia.
11. Îmi place să beau cafele amare.
12. Sunt dependentă de rimel.
13. Pot fi destul de ironică uneori şi trebuie să mă cunoşti bine ca să ştii că nu sunt răutăcioasă.
14. În clasele a 7 a şi a 8 a am fost Preşedinta Consiliului Local al Elevilor Sectorului 4 şi am apărut la televizor pe la diferite emisiuni.
15. Am avut o perioadă în liceu când eram înnebunită după fluturi.
16. Îmi place să mă uit pe pozele de la Sibiu, pentru că îmi trezesc cele mai frumoase amintiri de anul acesta.
17. Sunt foarte ambiţioasă.
18. Îmi place să fiu sinceră şi să mi se răspundă la fel.
19. Ador plimbările prin Cişmigiu toamna.
20. Îmi place să stau noaptea pe malul mării, să ascult doar valurile.
21. Am avut un căţeluş, pe care îl chema Berny, dar a murit călcat de o maşină. Trist moment.
22. Îmi face plăcere să merg la ţară, la bunici, când se culege via.
23. Îmi place să primesc flori.
24. Îmi schimb stările de spirit cu multă uşurinţă, derutându-i întru-câtva pe cei din jur.
25. Am mici superstiţii de care vreau să scap.
26. Nu pot să sar niciodată peste micul-dejun.
27. Nu am mai condus de foarte mult timp.
28. Nu am mers niciodată pe role.
29. Pe frati-miu l-am învăţat, în schimb.
30. Îmi face plăcere să cunosc foarte mulţi oameni.
31. Port tot timpul în geanta mea imensă o sticlă de apă/suc.
32. Adorm tot timpul stând întoarsă pe partea dreaptă.
33. Am perna mea favorită de la vârsta de 6-7 ani şi, dacă aş putea, aş căra-o cu mine în călătorii.
34. Îmi place să mă joc.
35. Încă mai colorez.
36. Am o fundă mare pe oglinda din cameră.
37. Mă uit pe bloguri cu cercei în fiecare zi. Când am poftă, îmi şi comand.
38. Îmi place să-mi fac planuri şi să am totul foarte bine organizat.
39. Am foarte multe lumânări parfumate în cameră.
40. Am văzut toate episoadele "Friends" de cel puţin trei ori şi totuşi râd cu poftă de câte ori le revăd.
41. Mă plictisesc destul de repede atunci când lucrurile merg în linie dreaptă.
42. Sunt adepta teoriei boom-ului şi recesiunii în ceea ce priveşte traiectoria vieţii.
43. Îmi plac surprizele plăcute.
44. Am o singură pereche de ciorapi albi în sertar, restul având culori "turbate".
45. Păstrez orice prostioară despre care am eu intuiţia că mi-ar mai putea folosi cândva.
46. Am ţinut jurnale timp de 7 ani de zile. Anul trecut am încheiat ciclul, pentru că ajunsesem într-o perioadă foarte agitată şi alertă şi nu mai aveam timp să-l reactualizez şi asta mă enerva cumplit.
47. Reţin numele persoanelor cu destul de mare uşurinţă. Uneori le intuiesc.
48. Am în telefon 2921 de mesaje, în căsuţa de intrări, şi nu aş renunţa pentru nimic la ele. Ba mai mult. Aştept să se mai adune. :D
49. Nu am simţul orientării în spaţiu, în special în ceea ce priveşte Bucureştiul.
50. Am o memorie vizuală foarte bună totuşi.
51. Mi-este foarte greu să-mi stabilesc o melodie preferată. Tresalt la tot ce înseamnă Coldplay şi Leonard Cohen, totuşi.
52. Sunt fană "Copiii de la camera 402", de pe Fox Kids. Capra Schinitzi m-a inspirat de foarte multe ori.
53. Nu am fobii rasiale, nu mă deranjează orientările sexuale ale oamenilor de lângă mine şi nu o să înţeleg niciodată de ce pe unii îi supără atât de tare aceste aspecte.
54. Bunicul care a murit când eram eu mai micuţă a contribuit foarte mult la dezvoltarea mea ulterioară prin poveştile lui şi prin peripeţiile prin care am trecut împreună.
55. Nu reţin niciodată bancuri.
56. Pot fi extrem de migăloasă dacă îmi place ceea ce am de făcut.
57. Mi-ar fi plăcut să fi învăţat de mică să cânt la chitară sau la pian. Şi îi admir pe cei care ştiu.
58. Încă mai colind cu plăcere.
59. Îmi plac versurile lui Nichita Stănescu.
60. Sunt suficient de masochistă cât să mă uit la filme cu adevărat de groază, chiar dacă apoi dorm cu lumina aprinsă.
61. Sunt ipohondră.
62. Sunt un pic obsedată în privinţa curăţeniei şi a spălatului pe mâini. Niciodată nu este suficient de mult pentru a ucide microbii. :D
63. Sunt foarte orgolioasă.
64. Nu am o mare simpatie pentru oamenii care se plafonează. Mie mie se pare că întotdeauna se poate şi mai bine.
65. Am nasul foarte fin când vine vorba de descoperiri detectivistice. :D
66. Sunt proaspăt membru VIP.
67. În generală pictam foarte bine, mai ales peisaje pe bileţele minuscule. S-a mai risipit din talent o dată cu trecerea anilor.
68. Am avut germana trecută în orar timp de 12 ani. Spre ruşinea mea, nu am atins nivelul pe care ar fi trebuit să îl ating după atâta timp.
69. Am foarte multe contacte în lista de mess cu care vorbesc extrem de rar sau deloc.

Bonus: Am întâlnit-o pe Magda Ciumac pe stradă şi am exclamat admirativ după ţinuta ei perfect asortată.

69 este cifra potrivită, pentru că sunt suficient de multe lucruri cât să spuneţi că ştiţi ceva despre mine, dar suficient de puţine cât să rămână loc de mister şi curiozitate. Îi împovărez pe Alex şi Zăpă. Spor!

Politicienii se luptă, profesorii tresaltă.

Mă gândeam că lupta pentru moaştele Sfântului Dumitru a fost aprigă, dar îmi dau seama că lupta politică presupune şi mai multe coate în gură. În gura cui? În gura cadrelor didactice, care o ţin deschisă în faţa televizorului, privind cum mingea salariilor lor este pasată de la Băsescu la Tăriceanu şi invers. O luptă electorală care şi-a găsit pretextul într-o majorare sclipitoare a salariilor cu 50%. Şi acum, aceşti doi oameni respectabili ai statului se întrec în declaraţii vituperante, reuşind încă, după atâta timp, să mai stârnească atenţia cuiva. Sindicatele din învăţământ îi iau în serios. Mai au puterea să se lase traşi în această şaradă de doi bani, care anticipează măcelul alegerilor din 30 noiembrie.
Analizând critic, pe sub sprânceană, îţi dai seama de cât colo că pute a guri spurcate. A guri uscate, însetate după locuri pe scaunele de senatori şi deputaţi. Băsescu însă joacă inteligent şi merită apreciat. Apare în faţa naţiunii şi susţine cu zâmbetul său de muiere virgină că salariile trebuie să fie mărite. Trebuie şi se poate. Dar nu se vrea. Ridică pleoapa sa de la ochiul stâng şi priveşte drept spre profesorul flămând, din faţa televizorului. El este de partea lor.
Tăriceanu se prinde încă o dată în horă, aiurea în tramvai, şi se împiedică. Se împleticeşte. Ştie că a primit-o sub centură, dar se târăşte pe coate.
Bineînţeles că, dacă Băsescu ar fi bănuit, chiar şi pentru o clipă, faptul că majorarea ar fi fost posibilă şi că Tăriceanu ar fi răspuns afirmativ, strategia lui ar fi fost cu totul alta. Dar aşa...mizează pe stomacul gol al cadrelor didactice şi pe jocul prost, de om rău, al lui Tăriceanu. Atrage atenţia asupra paiului din ochiul primului-ministru pentru a masca bârna din al său.
Ce mă deranjează? Că joaca lor a depăşit pătrăţelul de gunoi permis. Se întind prea mult.

Christmas is coming to town.

Sunt de acord cu faptul că sărbătorile de iarnă reprezintă cel mai bun pretext pentru a elabora strategii complicate de marketing, astfel încât produsul pentru care mă zbat să obţină vânzări uriaşe, notorietate sau ce alte obiective îmi mai propun eu să ating. Şi în fiecare an mi se pare că perioada sărbătorilor de iarnă se extinde...Să-ţi explic...anul trecut, pe la sfârşitul lui noiembrie, toate magazinele erau îmbrăcate deja de sărbătoare, pentru ca beculeţele să dispară abia la începutul lui martie. Şi mi se pare mie că toată această precipitare diluează atmosfera unică pe care luna decembrie o aducea de obicei în sufletele noastre.
De ce am adus în discuţie acest subiect? Pentru că am fost în Metro zilele trecute şi am rămas stupefiată când am văzut la intrare un brad imens, împodobit, plin de beculeţe. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că rafturi întregi erau doldora de globuri, clopoţei, beteală şi alte accesorii inedite, care ne fac brăduţul suficient de prezentabil pentru a-l afişa musafirilor. Şi instinctul m-a îndemnat în primă fază să mă uit în ce dată suntem...Sfârşitul lui octombrie...Ceea ce înseamnă, după un calcul rapid, că vom avea aproximativ 5 luni de Crăciun anul acesta.
De ce m-aş aproviziona de pe acum pentru Crăciun? Care mai este farmecul, dacă nu alerg cu câteva zile înainte după cadouri şi toate cele, îngheţându-mi nasul şi degetele pe pungi?

Pentru că ciorile s-au reîntors...provizoriu.

De la un timp, mă trezesc uimită în faţa faptelor mele. Conştientizez uimită cum încerc să schimb şablonul blogului, background-ul profilului de hi5 sau poza de pe desktop doar ca să compensez schimbări mult mai substanţiale şi mai dificile care apar în viaţa mea. Mi se părea mie că aşa pot găsi un pretext, o motivaţie, o minciună pe care să mi-o servesc şi să o înghit nemestecată: "e timpul schimbărilor generale...se mai întâmplă la o perioadă de n zile...la fel cum lupul năpârleşte, de pildă."
Mă uit uimită şi furioasă la mine cum încep să lupt pentru ceea ce-mi doresc numai atunci când simt că bătălia se apropie de sfârşit şi numai atunci când simt că balanţa nu se înclină în favoarea mea. Abia atunci încep să dau din mâini şi din picioare. Spasmodic, inutil, hilar...Să am conştiinţa împăcată...cel puţin am încercat. Nu m-am lăsat învinsă din oficiu.
Vreau să fie frumos. Iar. Mereu.

Vrei să fii imaginea BOOTS Nº7 în România?

De mică mi s-a spus foarte clar că în viaţă poţi reuşi pe două căi principale: fie eşti foarte frumoasă şi atunci multe uşi se vor deschide în faţa ta, fie eşti foarte inteligentă şi ţi le vei deschide singură. Mai există, desigur, şi calea de mijloc, cea mai dezirabilă, să întruneşti ambele calităţi şi astfel să cunoşti o ascensiune foarte rapidă. Între timp mi-am dat seama însă de faptul că mai sunt în joc încă mulţi factori până la succesul pe care toţi îl visăm. Factori precum norocul, o oportunitate valorificată, o sclipirea de moment şi multe altele.
O astfel de oportunitate unică pentru tinerele fete, foarte frumoase, care visează ca toate uşile să se deschidă în faţa lor, este cea oferită de BOOTS Nº7, brandul de cosmetice numărul 1 în Anglia.

Despre ce este vorba? Un megaconcurs, al cărui finalitate este găsirea unei fete care va deveni imaginea Nº7 în România.

Ce înseamnă asta de fapt? Că TU vei avea posibilitatea să apari în reviste precum COSMOPOLITAN, Marie Claire, Harper’s Bazaar si altele din trustul Sanoma Hearst, că imaginea TA va fi afişată în toate farmaciile din ţară.

Crezi că nu este suficient? Atunci premiile oferite de BOOTS Nº7 şi SENSIBLU te vor motiva cu siguranţă: un week-end la Londra şi bani pentru cumpărături, participarea la o finală specială alături de COSMOPOLITAN, şedinţă de make-up cu un make-up artist profesionist şi cadouri Nº7 timp de un an.

Te interesează? Te poţi înscrie până pe 31 octombrie 2008 aici. Caută talonul de înscriere şi mai multe detalii şi în revista COSMOPOLITAN sau în farmaciile SensiBlu.

Mult succes!

Tele"fără"viziune.

Mereu mi-am pus întrebări legate de fascinaţia televizorului. Toţi avem momente, e drept unii mai rar, alţii mai des, în care prindem rădăcini în fotoliu, cu telecomanda în mână şi ceva din noi nu se îndură să apese Turn off. Şi te întrebi atunci ce anume te face să reacţionezi astfel, ce anume te fascinează la evenimentele prezentate dincolo de ecran. Ei bine, totul...pentru că, în general ăsta este rolul lor şi ele sunt selectate tocmai după acest criteriu.
Şi dacă am ajuns la concluzia că pot empatiza cu cei care nu pot închide imaginea unei vieţi perfecte, petrecută într-o casă cu piscină, care nu se pot rupe din avalanşa reclamelor sau care sunt pur şi simplu stupefiaţi de fapte apocaliptice, mă revoltă în schimb persoanele care îşi tranformă viaţa într-un spectacol doar din dorinţa de a trece de cealaltă parte a baricadei. Mă tot frământă întrebările: Oare ce fel de satisfacţie găseşti în a-ţi împărtăşi secretele unei întregi naţiuni? În a-ţi pune pe tavă viaţa personală? În a-ţi lăsa intimitatea invadată cu bocancii? De ce simt femeile nevoia să apară pe AcasăTv, relatând cu vocea gingaşă şi uşor tremurândă cum au fost ciomăgite cu făcăleţul la fund, pentru că au făcut mămăliga cu cocoloaşe? De ce simt unele familii nevoia să se înscrie la "Schimb de mame" şi să-şi etaleze cele mai intime momente? De ce am senzaţia că femeile sunt mult mai vulnerabile în faţa televiziunii decât bărbaţii? Compensează oare faptul de a fi arătat pe stradă cu degetul, chiar şi în sens peiorativ?
Adiacent acestei probleme, mă gândeam zilele trecute la faptul că sintagma "Ridendo castigat mores" se aplică din ce în ce mai puţin în societatea în care trăim. O societate a orgoliilor, în care fiecare îşi doreşte să se individualizeze, dar în acelaşi timp să se identifice cu turma din care s-a ridicat. Râsul, "mişto-ul" nu-i mai determină pe amatorii de exhibiţionism sentimental să se ruşineze de modul în care îşi arată ridurile sufleteşti, nu-i mai determină pe oamenii cu capul găunos să se retragă ispăşiti atunci când nu au nimic inteligent de spus. Ba din contră. Mi se pare mie că emisiuni precum "Cronica cârcotaşilor", "Divertis show" sau alte minunăţii nu fac altceva decât să le gâdile orgoliile, să îi facă să se simtă alintaţi în ego-ul lor de "persoane publice, pă care mulţi are individie, mama lor a dracu'", să îi facă să se simtă în centrul reflectoarelor. Şi nu o dată am auzit principiul:"negativă sau pozitivă, publicitatea este publicitate". Aşa că, oare nu noi le dăm apă la moară unor astfel de oameni, să băltească în continuare în mocirlă intelectuală? Oare nu noi, telespectatorii, suntem responsabili de faptul că tot mai mulţi văd această mocirlă ca pe o oază? Oare nu prin faptul că ne amuză cum vorbeşte Gigi Becali îl facem să urle şi mai tare pe posturile TV?



sursa imaginii: http://www.hit.ro/foto-video/Televizor-activat-prin-gesturi-fara-telecomanda

Post scurt, dar cuprinzător.

Oamenii sunt tare diferiţi şi mi se pare normal să fie aşa. Am învăţat de la un profesor tare inteligent şi drag mie că este bine că suntem diferiţi. Aşa se nasc idei, se leagă relaţii de tot felul şi este foarte important să încercăm să descoperim ce este diferit în celălat şi să iubim ce este diferit în celălalt. De ce toate aceste fraze aparent redundante? Pentru că azi am observat foarte bine un gen de oameni care diferă total de modul meu de a fi. Şi tot azi mi-am dat seama că eu nu pot aprecia diferitul lor, ba din contră. Sunt o fire entuziastă şi vioaie, uneori prea vioaie, ce-i drept. Şi tocmai de accea eu nu pot iubi privirea diferită a persoanelor care vor să ucidă entuziasmul privirii mele. Înţelegi unde vreau să ajung?

Safe parking.

Bucureştiul, ca orice alt mare oraş din orice altă ţară probabil, este împânzit de "mafii". Am observat cu stupoare că se pronunţă foarte des acest termen, în discuţii dintre cele mai variate.
Ideea acestui post mi-a fost dată de o întâmplare care a avut loc acum câteva seri, pe chei, în imediata apropiere a Centrului Istoric. Eram cu maşina, cu o prietenă şi găsisem un loc de parcare. După cum ne-am obişnuit deja, un nene dubios răsare din neant şi începe să ne dirijeze. Lăsând la o parte faptul că te jigneşte într-un fel dându-ţi indicaţii infantile, într-o manevră atât de simplă, nu-mi dau seama nici până acum care este de fapt rolul lor. Cert este că faptul acesta naşte în mod inconştient ideea: "Ai nişte mărunt? Să-i dau ceva, că mă trezesc dracu' că îmi zgârie maşina!" Şi aduni din buzunare 2 RON. Dar cum reacţionezi atunci când replica dubiosului nu întârzie să apară: "Glumeşti? Ce e asta? Doar atât?" Evident că rămâi perplex pentru câteva secunde. Şi de aici ai două variante. Te cerţi cu el şi îi răspunzi pe acelaşi ton, sperând că îl intimidezi sau că îi vei arăta, cel puţin, că nu te temi de el. Sau pleci pur şi simplu, lăsându-l să se certe cu stâlpii, rugându-te în acelaşi timp, ca maşina ta să fie în siguranţă.
Dar sentimentul de nesiguranţă, de grijă, de teamă nu dispare. Şi e frustrant. E cu atât mai frustrant cu cât genul ăsta de oameni te sfidează în faţă şi tu te simţi legat de mâini şi de picioare într-un fel. Iar persoanele care ar putea face ceva în sensul "extirpării" acestui fenomen al parcării, acestei reţele deja extinse, fac un singur lucru: nimic.
Tu cum ai proceda într-o astfel de situaţie?

Once...in a holiday camp I...

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă din copilărie. La o cafea cu miere, într-un loc drăguţ şi călduros. Şi începusem să depănăm amintiri din tabere. Orice copil trebuie să fii experimentat măcar un astfel de eveniment. Să stai toată noaptea cu grijă pentru plecarea de a doua zi, privind din când în când rucsacul pregătit, care zace lângă şifonier. Să te trezeşti vioi şi plin de emoţii. Să îţi alergi părinţii de teamă că pierzi cele mai bune locuri din autocar. Să spui primele tale glumiţe deocheate în şoaptă, ca să nu audă doamna învăţătoare/dirigintă şi să te pârască. Să cânţi în autocar la unison cu alte glăscioare fericite. Să fugi unde vezi cu ochii la primul tău popas. Să te cerţi cu ceilalţi, pentru că nu vă decideţi cine cu cine va sta în cameră. Să faceţi drumeţii luuuungi. Să faceţi noapte albă, cu bocănituri în uşă, hohote de râs, muzică, farse, pastă de dinţi pe clanţa celor mai somnoroşi, paturi rupte şi geamuri care au cedat în urma luptei cu castaveţi. Să fii nevoit să mănânci mâncare care nu seamănă cu cea a mamei şi te nemulţumeşte pe deplin. Pentru că numai în asemenea împrejurări te poţi căli, poţi învăţa. Pentru că numai din astfel de întâmplări poţi rămâne cu cucuie, cu fobie de insecte, cu semne pe umărul drept, cu prieteni pe viaţă, cu brăţări şi cruciuliţe culese de prin fiecare staţiune. Pentru că sigur îţi vei aminti şi peste 10 ani cum l-a prins diriga pe colegul tău zănatic, înveşmântat în chiloţi şi bocanci, înjurând un păianjen, rămânând stupefiată...şi n-ai da imaginea asta pentru nimic în lume. Probabil că lucrurile ni se păreau atunci cu atât mai frumoase cu cât eram supuşi diferitelor coerciţii şi noi trăiam primele momente de rebeliune, în care ne permiteam să încălcăm regulile. Cel mai frumos este însă să priveşti fotografiile şi să râzi copios de toate instantaneele surprinse în faţa cabanei sau sub masa din sala cea mare, unde toţi aşteptau cu răsuflarea tăiată venirea ursului... :D

Arămiu.

A venit toamna. Şi în mod inevitabil asociez acest anotimp cu noi începuturi şi noi realizări, a căror perspectivă încă nu o întrezăresc, dar a căror prezenţă o simt. Şi asta poate pentru că sunt născută toamna sau poate pentru că, atunci când eram mici, acest anotimp ne era înfăţişat ca un coş plin de roade şi ca lanuri pline cu bogăţii sau pentru că la fiecare început de toamnă mă târam cu ghiozdanul plin de cărţi pe drumul spre şcoală, aşteptând entuaziasmată să spun toate poveştile care îmi mustiseră în minte pe timpul verii. Şi o plăcere năstruşnică îmi provoacă gândul că voi reintra în ritmul alert cu care sunt obişnuită. Mă gândeam zilele trecute că atunci când am programul încărcat, reuşesc cu brio să mi-l administrez şi realizez toate lucrurile pe care trebuie să le realizez. Atunci când timpul stă la dispoziţia mea şi mă roagă să-l întrebuinţez, mă pierd şi îl pierd.
Trebuie să recunosc: mai există motive pentru care toamna mă încântă. Iubesc culorile ei. Şi mirosul de ploaie. Şi gutuile pline de puf. Şi strugurii de ţară. Şi jocul frunzelor purtate de rafale de vânt. Şi oamenii zgribuliţi care intră în cafenele.

sursa imaginii: http://www.slimeland.com/images/pictures/Autumn.jpg

Tomorrow is another day.

Din păcate sau din fericire, pentru că nu-mi dau seama exact pe ce poziţie mă aflu, am citit şi eu dintr-o pură întâmplare despre ceea ce numeşte azi ştirea zilei: experimentul ştiinţific de la Geneva. Probabil că multe guri vuiesc zilele astea despre evenimentul ce se presupune că va aduce sfârşitul acestei planete, şi-aşa şubredă şi obosită şi îmbâcsită de prostia pe care trebuie să o suporte fără drept de apel. Şi probabil că cei mai mulţi discută despre avantajele şi dezavantajele acestui experiment, despre prejudiciul incontestabil pe care îl poate aduce sau dacă este etic sau nu să ne jucăm cu viaţa noastră. Se aduc argumente ştiinţifice, religioase, politice, se fac speculaţii, se aud ţipetele de spaimă ale celor negativişti şi vuietele de bucurie ale celor care cred că vor redescoperi universul, în profunzimea lui.
Pentru mine însă, această ştire a declanşat alte mecanisme cognitive. În primul rând, m-a făcut să mă gândesc la cât de siguri sunt oamenii de capacitatea lor de a stăpâni lucrurile. Savanţii sunt convinşi că nimic nu le poate scăpa de sub control, ba dimpotrivă, totul se va desfăşura conform planurilor. Deşi au în spate o istorie plină de întâmplări nefericite şi experimente eşuate. Noi, ceilalţi, spectatorii, avem o încredere oarbă că şi de data asta vom scăpa cu bine, credem cu încăpăţânare că totul va fi perfect şi că apoi ne vom putea continua raportul la care lucrăm de două zile şi pe care şefu' îl cere cu insistenţă. Ne şi imaginăm bând plictisiţi din cana de cafea, în timp ce acceleratorul de particule se va fi declanşat.
În al doilea rând, mă face să mă gândesc retrospectiv la cei 20 de ani în care am umbrit peticul meu de pământ. Şi îmi dau seama că, indiferent de deznodământ, indiferent dacă am sau nu motive să mă îngrijorez din pricina acestui eveniment, este sănătos să te mai opreşti din când în când din fuga asta continuă şi să mai priveşti în urmă. Este posibil să descoperi că ai urmărit întocmai traiectoria trasată cu muuuulţi ani în urmă şi să te feliciţi pentru fiecare obiectiv bifat cu verde, care zace pe pancartă, la fiecare cotitură sau este posibil să descoperi cu stupoare că ai lăsat de mult în urmă visele cu care ai pornit la drum şi că acum mergi pe o cărare paralelă cu cea preconizată. În ceea ce mă priveşte, m-am regăsit în prima dintre situaţii...numai că într-o postură puţin mai bizară. Cam până aici îmi trasasem eu traiectoria. Ştiam că vreau să ajung la facultate, ştiam şi la ce facultate vreau să ajung, ştiam că vreau să fie bine în facultate, dar nu m-am gândit niciodată ce voi face după ce voi termina facultatea. Creionasem numai o imagine vagă de bine, fără repere clare şi fără pancarte de bifat.
Bilanţul ăsta pe care îl faci te determină să aduni la un loc şi oamenii pe care i-ai iubit în viaţa ta. Şi este ciudat să vezi că o parte dintre aceste persoane nu mai sunt deloc, altele nu mai fac parte din viaţa ta şi că alte au trecut deja în categoria sumbră, din partea împăienjenită a sentimentelor. Dar fiecare şi-a lăsat o amprentă cât de mică pe ceea ce eşti astăzi TU.
Te gândeşti inevitabil şi la greşelile pe care le-ai comis. De unele erai conştient, pe altele abia acum pe vezi, pe unele observi că le mai faci şi astăzi. Una peste alta, eu mă gândesc serios că poate multe dintre aceste greşeli le-aş repeta. Indiferent de repercursiunile negative. Mi se pare mie că multe dintre ele au contribuit la soldul pozitiv al bilanţului şi că multe dintre ele m-au construit aşa cum sunt acum.
Şi nu în ultimul rând, eşti tentat să rememorezi clipe, momente, sentimente. Şi atunci îţi apare în gând clasa de generală, cu toţi copilaşii bezmetici înşiraţi în bănci. Şi o auzi pe doamna dirigintă întrebând ceva şi îi vezi pe toţi cum sar ca arşi, cu două degete ridicate: "Doamna, doamna, puneţi-mă pe mine! Pe mine! Pe mineeee! Vă roooog!" Şi observă că rugile lor nu sunt ascultate şi ies din bănci şi flutură mâna cu două degete ridicate şi se îndreaptă spre catedră continuând să roage, să implore. "Vă rooog, dooooamna!". Îţi vine să râzi. Chiar este comic. Cu toţii am făcut asta măcar o dată. Dar apoi încep regretele, pentru că îţi dai seama că atunci erai mult mai hotărât şi mai ferm atunci când îţi doreai ceva cu adevărat. Şi muţi reflectorul. Pe primul sărut. Şi te gândeşti câtă cu câtă emoţie l-ai trăit şi cât de mult l-ai dorit. Şi treci apoi la prima iubire. Pe care poate încă o mai trăieşti. Şi vezi cum vă plimbaţi pe malul mării, vezi locuri pline de amintiri dulci, vezi flori, auzi cuvinte, fraze, promisiuni, melodii dragi, certuri furtunoase şi împăcări pe măsură, telefoane închise în nas şi sms-uri pline de dulcegării. Realizezi că nimeni nu ţi le poate lua, după cum nimeni nu ţi le poate aduce înapoi. Aşa că te hotărăşti să le retrăieşti.
În momentul în care ai deschis săculeţul cu amintiri, dificil este să le mai îndeşi pe toate la loc. Cu bunicul la câmp, rupându-i recolta. Cu coroniţa pe cap în clasa întâi. Când l-am ţinut în braţe pe frati-miu prima oară. Când alergam prin ploaie cu El. Când am fost la spital. Cu părinţii mei la cumpărături. Cu prietenii la un suc, la terasa aia. Când m-am certat cu mama din cauză că i-am ars tava. Când m-a bătut tata pentru că am spart toate borcanele de murături. Când m-au ros pantofii. Când mergeam la dentist în fiecare zi. Când mi-a murit căţelul. Când recitam poezii pe scena de la şcoală. Când pictam. Când am fost Zoe, în "O scrisoare pierdută"...
Se prea poate ca acest bilanţ să te facă să vezi că nicio catastrofă nu poate distruge ceea ce ai tu, pentru tine, numai al tău. Şi se prea poate să te împaci mult mai bine cu orice idee pesimistă îţi trece prin cap în astfel de momente. Se prea poate să te determine doar să le spui celor dragi încă o dată că îi iubeşti, să sari în maşină şi să-i suni la uşă pentru un sărut, să ieşi la o cafea cu oameni pe care nu i-ai mai întâlnit de mult şi să citeşti cu nesaţ toate cărţile pe care le aveai pe listuţa specială.

20...

...de zâmbete,
...de mii de vise,
...de oameni foarte dragi mie,
...de mii de amintiri frumoase,
...de clipe de fericire pe minut,
...de îmbrăţisări pe oră,
...de obiective îndeplinite,
...de pahare de vin,
...de ani!!!

Sibiu.

Vacanţa asta m-am delectat cu o scurtă excursie într-un loc pe care îmi doream de mult să îl vizitez: Sibiul. Am plecat din Bucureşti cu acceleratul şi după aproximativ 6 ore am coborât în oraşul care a fost denumit capitală europeană. Desigur, peripeţiile de pe tren nu au lipsit, pornind de la uşi de compartiment blocate, semnale de alarmă trase şi ajungând la revederea unor persoane pe care nu le mai întâlnisem de aproximativ 7 ani. În rest, drumul a fost uşor de suportat, pentru că am avut o companie plăcută alături. Primul impact cu Sibiul a fost destul de dur, pentru că am alergat ceva timp după taxi, taximetristul ne-a rătăcit în căutarea drumului spre pensiunea la care ne făcusem rezervare şi pensiunea la care ne făcusem rezervare ne-a dezamăgit mai mult decât ne aşteptasem să o facă. Arăta exact ca în poze, numai că era pustie şi cu siguranţă nu la 5 minute de centru, precum spunea managerul pe site. Aşa că am decis să ne cazăm la un hotel din centru, unde eram siguri că aveam toate condiţiile necesare ca să facem din această plimbare una de neuitat. Şi cele 4 stele care tronau pe uşa de la intrare îşi meritau locul cu siguranţă. Pe parcurs am avut ocazia să îmi schimb prima impresie, la 180 de grade chiar. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că oamenii sunt foarte comunicativi şi calzi şi vânzătoarele mult mai amabile decât eram eu obişnuită să fie. Am prins sfârşitul unui festival al cavalerilor medievali, am vizitat toate obiectivele turistice, am mâncat mâncare tradiţională românescă aşa cum nu am mai mâncat în niciun loc până acum şi am reînvăţat germana doar ascultându-i pe cei din jur vorbind. Îmi plac absolut toate clădirile din Sibiu, mai ales că foarte multe sunt numite "monumente istorice" şi mă transpun într-o lume aparent demult apusă. Îmi place că există peste tot gelaterii şi ciocolaterii, îmi plac bisericile impunătoare, îmi plac florile de la ferestrele caselor, îmi plac tunelurile de trecere, îmi plac drumurile în pantă şi îmi place tot ce are Sibiul. Îmi plac îmbrăţisările pe care mi le-a oferit şi sărutările şi toate zâmbetele pe care mi le-a smuls şi toate lacrimile pe care mi le-a şters şi toate amintirile pe care m-a făcut să le păstrez cu drag. Îmi place că la Sibiu am început un nou an. :D

Frământare.

M-am întrebat întotdeauna: când îţi dai seama că ai ajuns să cunoşti un om? Adică ce anume trebuie să ştii mai exact despre persoana respectivă astfel încât să poţi spune că o cunoşti? Şi, mai ales, ce faci atunci când informaţiile pe care tu le deţii despre persoana respectivă nu sunt consonante cu aportul informaţional adus de alte persoane la fel de apropiate ei...sau chiar de alte fapte săvârşite de ea în raport cu alte persoane? De unde ştii când respectivul spune adevărul şi când minte? Cum îţi poţi da seama care-i sunt sentimentele reale şi care sunt prefăcute? Toate aceste întrebări ar putea părea un şir fără noimă...sau şi mai bine: se poate găsi cineva care să spună: "Păi bine...dar...pur şi simplu ştii. Dacă ai stat mult timp în preajma unei persoane, este imposibil să nu simţi substratul faptelor şi vorbelor sale. Dacă pretinzi că o cunoşti, îţi vei da seama pur şi simplu". Ei bine...mie nimic nu mi se pare atât de simplu. Am dus ceva timp muncă de lămurire cu mine, să-mi dau seama cam pe ce poziţie mă situez...şi totuşi convieţuiesc cu mine de 20 de ani. Descopăr în fiecare zi lucruri noi în ceea ce-i priveşte pe ai mei părinţi...şi locuiesc cu ei de ceva timp. Cum să fac să descopăr în persoana de lângă mine, oricare ar fi ea, acel ceva care să mă facă să am încredere necondiţionată în ceea ce-mi spune MIE, în faptele pe care le săvârşeşte faţă de MINE, fără să mă las influenţaţă de atitudinea ei în ansamblu faţă de EI? Răsare mereu în gând, involuntar, ideea: "Dacă mâine mă voi afla şi eu în situaţia respectivă? Atunci ce?". Mai există o problemă conexă acesteia, care mă macină uneori când stau să mă uit la lună şi mănânc jeleuri de lămâie: cât de mult ar trebui să mă afecteze în prezent acţiunile trecute, de mult trecute, ale persoanei respective? Faţă de mine, faţă de ea, faţă de el, faţă de noi, faţă de ei...
Stăteam azi şi mă gândeam că adevăr grăieşte vorba: "ceea ce nu ştii, nu te poate afecta" (am adaptat-o puţin, pentru că nu-mi aminteam forma exactă). O dată ce dai din greşeală, din prostie, din curiozitate ş.a.m.d. peste lucruri care nu numai că nu ţi-au fost destinate, dar care pe deasupra au fost concepute tocmai cu teama ca tu să nu le afli, nimic nu mai poate fi la fel. Şi nu te poţi preface că totul este la fel. Poţi doar să-ţi iei un timp, să le rumegi pe îndelete, să faci conexiuni, să-ţi pui întrebări şi apoi să iei decizii. Poţi doar să te gândeşti dacă eşti capabil să treci peste anumite situaţii pe care nu ai fi vrut vreodată să le afli. Şi mai poţi medita la următorul fapt: ceea ce tu cunoşti sau crezi că ai ajuns să cunoşti şi să placi în persoana respectivă este mai puternic decât tot, restul?

Mareeeeeeeeeeeee

Uaaa... Îmi întind oasele, îmi trosnesc degetele de la mână şi mă aşez în faţa calculatorului. Simt că s-a pus praful pe aici de când nu am mai scrijelit nici măcar o literă. Măcar am o scuză. Am vizitat litoralul. Şi setea de soare şi de mare mi-a ocupat tot timpul. Din mini-vacanţa mea am adus cu mine câteva învăţăminte, pe care le voi înşira aici, poate le vor folosi şi altora: în primul rând, când vrei să faci poze, uită-te întotdeauna pe unde calci. Asta este regula de aur. Pentru că te poţi înfige oricând într-o bucată de fier, care rânjeşte ghiduş pe sub mustăţi şi aşteaptă să o bagi în seamă. Dacă totuşi treci cu vederea această regulă, nu uita să râzi copios de întâmplare după ce simţi că orice pericol a trecut. Mai ales dacă ai poze care certifică expresia ta de uimire/durere/disperare etc. Regula de argint este să nu pleci niciodată cu hidrobicicleta fără să îţi iei un punct de reper sigur. Mai ales dacă plecaţi numai fete. S-ar putea să trebuiască să pedalaţi tot litoralul şi atunci când aţi obosit îngrozitor, eventual, să o împingeţi pe plajă până la locul cu pricina. Dacă nu ai respectat nici această regula, măcar ia-ţi o pălărie şi o pereche de ochelari de soare, să fii sigur(ă) că nu te recunoaşte nimeni pe youtube. Urmează apoi câteva reguli mici, pe care, probabil, mulţi le cunosc deja: nu te da cu cremă înainte să hotărăşti să te dai cu banana. S-ar putea să nu reuşeşti să te mai urci după ce te răstoarnă. Alege-ţi cu grijă staţiunea, astfel încât să fii, cât de cât, la adăpost de super-cocalari. Specie recent înflorită pe litoralul românesc. Îi recunoşti după slipii tanga, brandurile încordate, manelele care răsună din telefoanele ţinute la elasticul slipului, ochii înfometaţi de sâni, balele care se preling la colţul gurii şi minunata replică de agăţare: "Ce faci, păpushe? Nu vrei să te dau cu cremă?". Se mai întâmplă uneori să te întâlneşti cu ei în apă. Atunci să înoţi cât poţi de departe. E posibil să te apuce de picioare şi să te răstoarne, ca apoi să vină căpetenia să te salveze, aşteptând ca tu să-i sari la gât, mulţumindu-i. Ca bonus, adaug o regulă de platină: distraţi-vă cât puteţi de mult sau relaxaţi-vă cât puteţi de mult! Pentru că realizez cu regret că este deja jumătatea lunii august şi tare mi-e dificil să îmi imaginez cum anume voi reuşi să mă mobilizez iar pe băncile sălii A040.

Şi avem aici şi câteva poze...ca să am la ce suspina nostalgic de câte ori intru pe blog.