Frământare.

M-am întrebat întotdeauna: când îţi dai seama că ai ajuns să cunoşti un om? Adică ce anume trebuie să ştii mai exact despre persoana respectivă astfel încât să poţi spune că o cunoşti? Şi, mai ales, ce faci atunci când informaţiile pe care tu le deţii despre persoana respectivă nu sunt consonante cu aportul informaţional adus de alte persoane la fel de apropiate ei...sau chiar de alte fapte săvârşite de ea în raport cu alte persoane? De unde ştii când respectivul spune adevărul şi când minte? Cum îţi poţi da seama care-i sunt sentimentele reale şi care sunt prefăcute? Toate aceste întrebări ar putea părea un şir fără noimă...sau şi mai bine: se poate găsi cineva care să spună: "Păi bine...dar...pur şi simplu ştii. Dacă ai stat mult timp în preajma unei persoane, este imposibil să nu simţi substratul faptelor şi vorbelor sale. Dacă pretinzi că o cunoşti, îţi vei da seama pur şi simplu". Ei bine...mie nimic nu mi se pare atât de simplu. Am dus ceva timp muncă de lămurire cu mine, să-mi dau seama cam pe ce poziţie mă situez...şi totuşi convieţuiesc cu mine de 20 de ani. Descopăr în fiecare zi lucruri noi în ceea ce-i priveşte pe ai mei părinţi...şi locuiesc cu ei de ceva timp. Cum să fac să descopăr în persoana de lângă mine, oricare ar fi ea, acel ceva care să mă facă să am încredere necondiţionată în ceea ce-mi spune MIE, în faptele pe care le săvârşeşte faţă de MINE, fără să mă las influenţaţă de atitudinea ei în ansamblu faţă de EI? Răsare mereu în gând, involuntar, ideea: "Dacă mâine mă voi afla şi eu în situaţia respectivă? Atunci ce?". Mai există o problemă conexă acesteia, care mă macină uneori când stau să mă uit la lună şi mănânc jeleuri de lămâie: cât de mult ar trebui să mă afecteze în prezent acţiunile trecute, de mult trecute, ale persoanei respective? Faţă de mine, faţă de ea, faţă de el, faţă de noi, faţă de ei...
Stăteam azi şi mă gândeam că adevăr grăieşte vorba: "ceea ce nu ştii, nu te poate afecta" (am adaptat-o puţin, pentru că nu-mi aminteam forma exactă). O dată ce dai din greşeală, din prostie, din curiozitate ş.a.m.d. peste lucruri care nu numai că nu ţi-au fost destinate, dar care pe deasupra au fost concepute tocmai cu teama ca tu să nu le afli, nimic nu mai poate fi la fel. Şi nu te poţi preface că totul este la fel. Poţi doar să-ţi iei un timp, să le rumegi pe îndelete, să faci conexiuni, să-ţi pui întrebări şi apoi să iei decizii. Poţi doar să te gândeşti dacă eşti capabil să treci peste anumite situaţii pe care nu ai fi vrut vreodată să le afli. Şi mai poţi medita la următorul fapt: ceea ce tu cunoşti sau crezi că ai ajuns să cunoşti şi să placi în persoana respectivă este mai puternic decât tot, restul?