Din păcate sau din fericire, pentru că nu-mi dau seama exact pe ce poziţie mă aflu, am citit şi eu dintr-o pură întâmplare despre ceea ce numeşte azi ştirea zilei: experimentul ştiinţific de la Geneva. Probabil că multe guri vuiesc zilele astea despre evenimentul ce se presupune că va aduce sfârşitul acestei planete, şi-aşa şubredă şi obosită şi îmbâcsită de prostia pe care trebuie să o suporte fără drept de apel. Şi probabil că cei mai mulţi discută despre avantajele şi dezavantajele acestui experiment, despre prejudiciul incontestabil pe care îl poate aduce sau dacă este etic sau nu să ne jucăm cu viaţa noastră. Se aduc argumente ştiinţifice, religioase, politice, se fac speculaţii, se aud ţipetele de spaimă ale celor negativişti şi vuietele de bucurie ale celor care cred că vor redescoperi universul, în profunzimea lui.
Pentru mine însă, această ştire a declanşat alte mecanisme cognitive. În primul rând, m-a făcut să mă gândesc la cât de siguri sunt oamenii de capacitatea lor de a stăpâni lucrurile. Savanţii sunt convinşi că nimic nu le poate scăpa de sub control, ba dimpotrivă, totul se va desfăşura conform planurilor. Deşi au în spate o istorie plină de întâmplări nefericite şi experimente eşuate. Noi, ceilalţi, spectatorii, avem o încredere oarbă că şi de data asta vom scăpa cu bine, credem cu încăpăţânare că totul va fi perfect şi că apoi ne vom putea continua raportul la care lucrăm de două zile şi pe care şefu' îl cere cu insistenţă. Ne şi imaginăm bând plictisiţi din cana de cafea, în timp ce acceleratorul de particule se va fi declanşat.
În al doilea rând, mă face să mă gândesc retrospectiv la cei 20 de ani în care am umbrit peticul meu de pământ. Şi îmi dau seama că, indiferent de deznodământ, indiferent dacă am sau nu motive să mă îngrijorez din pricina acestui eveniment, este sănătos să te mai opreşti din când în când din fuga asta continuă şi să mai priveşti în urmă. Este posibil să descoperi că ai urmărit întocmai traiectoria trasată cu muuuulţi ani în urmă şi să te feliciţi pentru fiecare obiectiv bifat cu verde, care zace pe pancartă, la fiecare cotitură sau este posibil să descoperi cu stupoare că ai lăsat de mult în urmă visele cu care ai pornit la drum şi că acum mergi pe o cărare paralelă cu cea preconizată. În ceea ce mă priveşte, m-am regăsit în prima dintre situaţii...numai că într-o postură puţin mai bizară. Cam până aici îmi trasasem eu traiectoria. Ştiam că vreau să ajung la facultate, ştiam şi la ce facultate vreau să ajung, ştiam că vreau să fie bine în facultate, dar nu m-am gândit niciodată ce voi face după ce voi termina facultatea. Creionasem numai o imagine vagă de bine, fără repere clare şi fără pancarte de bifat.
Bilanţul ăsta pe care îl faci te determină să aduni la un loc şi oamenii pe care i-ai iubit în viaţa ta. Şi este ciudat să vezi că o parte dintre aceste persoane nu mai sunt deloc, altele nu mai fac parte din viaţa ta şi că alte au trecut deja în categoria sumbră, din partea împăienjenită a sentimentelor. Dar fiecare şi-a lăsat o amprentă cât de mică pe ceea ce eşti astăzi TU.
Te gândeşti inevitabil şi la greşelile pe care le-ai comis. De unele erai conştient, pe altele abia acum pe vezi, pe unele observi că le mai faci şi astăzi. Una peste alta, eu mă gândesc serios că poate multe dintre aceste greşeli le-aş repeta. Indiferent de repercursiunile negative. Mi se pare mie că multe dintre ele au contribuit la soldul pozitiv al bilanţului şi că multe dintre ele m-au construit aşa cum sunt acum.
Şi nu în ultimul rând, eşti tentat să rememorezi clipe, momente, sentimente. Şi atunci îţi apare în gând clasa de generală, cu toţi copilaşii bezmetici înşiraţi în bănci. Şi o auzi pe doamna dirigintă întrebând ceva şi îi vezi pe toţi cum sar ca arşi, cu două degete ridicate: "Doamna, doamna, puneţi-mă pe mine! Pe mine! Pe mineeee! Vă roooog!" Şi observă că rugile lor nu sunt ascultate şi ies din bănci şi flutură mâna cu două degete ridicate şi se îndreaptă spre catedră continuând să roage, să implore. "Vă rooog, dooooamna!". Îţi vine să râzi. Chiar este comic. Cu toţii am făcut asta măcar o dată. Dar apoi încep regretele, pentru că îţi dai seama că atunci erai mult mai hotărât şi mai ferm atunci când îţi doreai ceva cu adevărat. Şi muţi reflectorul. Pe primul sărut. Şi te gândeşti câtă cu câtă emoţie l-ai trăit şi cât de mult l-ai dorit. Şi treci apoi la prima iubire. Pe care poate încă o mai trăieşti. Şi vezi cum vă plimbaţi pe malul mării, vezi locuri pline de amintiri dulci, vezi flori, auzi cuvinte, fraze, promisiuni, melodii dragi, certuri furtunoase şi împăcări pe măsură, telefoane închise în nas şi sms-uri pline de dulcegării. Realizezi că nimeni nu ţi le poate lua, după cum nimeni nu ţi le poate aduce înapoi. Aşa că te hotărăşti să le retrăieşti.
În momentul în care ai deschis săculeţul cu amintiri, dificil este să le mai îndeşi pe toate la loc. Cu bunicul la câmp, rupându-i recolta. Cu coroniţa pe cap în clasa întâi. Când l-am ţinut în braţe pe frati-miu prima oară. Când alergam prin ploaie cu El. Când am fost la spital. Cu părinţii mei la cumpărături. Cu prietenii la un suc, la terasa aia. Când m-am certat cu mama din cauză că i-am ars tava. Când m-a bătut tata pentru că am spart toate borcanele de murături. Când m-au ros pantofii. Când mergeam la dentist în fiecare zi. Când mi-a murit căţelul. Când recitam poezii pe scena de la şcoală. Când pictam. Când am fost Zoe, în "O scrisoare pierdută"...
Se prea poate ca acest bilanţ să te facă să vezi că nicio catastrofă nu poate distruge ceea ce ai tu, pentru tine, numai al tău. Şi se prea poate să te împaci mult mai bine cu orice idee pesimistă îţi trece prin cap în astfel de momente. Se prea poate să te determine doar să le spui celor dragi încă o dată că îi iubeşti, să sari în maşină şi să-i suni la uşă pentru un sărut, să ieşi la o cafea cu oameni pe care nu i-ai mai întâlnit de mult şi să citeşti cu nesaţ toate cărţile pe care le aveai pe listuţa specială.
Pentru mine însă, această ştire a declanşat alte mecanisme cognitive. În primul rând, m-a făcut să mă gândesc la cât de siguri sunt oamenii de capacitatea lor de a stăpâni lucrurile. Savanţii sunt convinşi că nimic nu le poate scăpa de sub control, ba dimpotrivă, totul se va desfăşura conform planurilor. Deşi au în spate o istorie plină de întâmplări nefericite şi experimente eşuate. Noi, ceilalţi, spectatorii, avem o încredere oarbă că şi de data asta vom scăpa cu bine, credem cu încăpăţânare că totul va fi perfect şi că apoi ne vom putea continua raportul la care lucrăm de două zile şi pe care şefu' îl cere cu insistenţă. Ne şi imaginăm bând plictisiţi din cana de cafea, în timp ce acceleratorul de particule se va fi declanşat.
În al doilea rând, mă face să mă gândesc retrospectiv la cei 20 de ani în care am umbrit peticul meu de pământ. Şi îmi dau seama că, indiferent de deznodământ, indiferent dacă am sau nu motive să mă îngrijorez din pricina acestui eveniment, este sănătos să te mai opreşti din când în când din fuga asta continuă şi să mai priveşti în urmă. Este posibil să descoperi că ai urmărit întocmai traiectoria trasată cu muuuulţi ani în urmă şi să te feliciţi pentru fiecare obiectiv bifat cu verde, care zace pe pancartă, la fiecare cotitură sau este posibil să descoperi cu stupoare că ai lăsat de mult în urmă visele cu care ai pornit la drum şi că acum mergi pe o cărare paralelă cu cea preconizată. În ceea ce mă priveşte, m-am regăsit în prima dintre situaţii...numai că într-o postură puţin mai bizară. Cam până aici îmi trasasem eu traiectoria. Ştiam că vreau să ajung la facultate, ştiam şi la ce facultate vreau să ajung, ştiam că vreau să fie bine în facultate, dar nu m-am gândit niciodată ce voi face după ce voi termina facultatea. Creionasem numai o imagine vagă de bine, fără repere clare şi fără pancarte de bifat.
Bilanţul ăsta pe care îl faci te determină să aduni la un loc şi oamenii pe care i-ai iubit în viaţa ta. Şi este ciudat să vezi că o parte dintre aceste persoane nu mai sunt deloc, altele nu mai fac parte din viaţa ta şi că alte au trecut deja în categoria sumbră, din partea împăienjenită a sentimentelor. Dar fiecare şi-a lăsat o amprentă cât de mică pe ceea ce eşti astăzi TU.
Te gândeşti inevitabil şi la greşelile pe care le-ai comis. De unele erai conştient, pe altele abia acum pe vezi, pe unele observi că le mai faci şi astăzi. Una peste alta, eu mă gândesc serios că poate multe dintre aceste greşeli le-aş repeta. Indiferent de repercursiunile negative. Mi se pare mie că multe dintre ele au contribuit la soldul pozitiv al bilanţului şi că multe dintre ele m-au construit aşa cum sunt acum.
Şi nu în ultimul rând, eşti tentat să rememorezi clipe, momente, sentimente. Şi atunci îţi apare în gând clasa de generală, cu toţi copilaşii bezmetici înşiraţi în bănci. Şi o auzi pe doamna dirigintă întrebând ceva şi îi vezi pe toţi cum sar ca arşi, cu două degete ridicate: "Doamna, doamna, puneţi-mă pe mine! Pe mine! Pe mineeee! Vă roooog!" Şi observă că rugile lor nu sunt ascultate şi ies din bănci şi flutură mâna cu două degete ridicate şi se îndreaptă spre catedră continuând să roage, să implore. "Vă rooog, dooooamna!". Îţi vine să râzi. Chiar este comic. Cu toţii am făcut asta măcar o dată. Dar apoi încep regretele, pentru că îţi dai seama că atunci erai mult mai hotărât şi mai ferm atunci când îţi doreai ceva cu adevărat. Şi muţi reflectorul. Pe primul sărut. Şi te gândeşti câtă cu câtă emoţie l-ai trăit şi cât de mult l-ai dorit. Şi treci apoi la prima iubire. Pe care poate încă o mai trăieşti. Şi vezi cum vă plimbaţi pe malul mării, vezi locuri pline de amintiri dulci, vezi flori, auzi cuvinte, fraze, promisiuni, melodii dragi, certuri furtunoase şi împăcări pe măsură, telefoane închise în nas şi sms-uri pline de dulcegării. Realizezi că nimeni nu ţi le poate lua, după cum nimeni nu ţi le poate aduce înapoi. Aşa că te hotărăşti să le retrăieşti.
În momentul în care ai deschis săculeţul cu amintiri, dificil este să le mai îndeşi pe toate la loc. Cu bunicul la câmp, rupându-i recolta. Cu coroniţa pe cap în clasa întâi. Când l-am ţinut în braţe pe frati-miu prima oară. Când alergam prin ploaie cu El. Când am fost la spital. Cu părinţii mei la cumpărături. Cu prietenii la un suc, la terasa aia. Când m-am certat cu mama din cauză că i-am ars tava. Când m-a bătut tata pentru că am spart toate borcanele de murături. Când m-au ros pantofii. Când mergeam la dentist în fiecare zi. Când mi-a murit căţelul. Când recitam poezii pe scena de la şcoală. Când pictam. Când am fost Zoe, în "O scrisoare pierdută"...
Se prea poate ca acest bilanţ să te facă să vezi că nicio catastrofă nu poate distruge ceea ce ai tu, pentru tine, numai al tău. Şi se prea poate să te împaci mult mai bine cu orice idee pesimistă îţi trece prin cap în astfel de momente. Se prea poate să te determine doar să le spui celor dragi încă o dată că îi iubeşti, să sari în maşină şi să-i suni la uşă pentru un sărut, să ieşi la o cafea cu oameni pe care nu i-ai mai întâlnit de mult şi să citeşti cu nesaţ toate cărţile pe care le aveai pe listuţa specială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu