Frământare.

M-am întrebat întotdeauna: când îţi dai seama că ai ajuns să cunoşti un om? Adică ce anume trebuie să ştii mai exact despre persoana respectivă astfel încât să poţi spune că o cunoşti? Şi, mai ales, ce faci atunci când informaţiile pe care tu le deţii despre persoana respectivă nu sunt consonante cu aportul informaţional adus de alte persoane la fel de apropiate ei...sau chiar de alte fapte săvârşite de ea în raport cu alte persoane? De unde ştii când respectivul spune adevărul şi când minte? Cum îţi poţi da seama care-i sunt sentimentele reale şi care sunt prefăcute? Toate aceste întrebări ar putea părea un şir fără noimă...sau şi mai bine: se poate găsi cineva care să spună: "Păi bine...dar...pur şi simplu ştii. Dacă ai stat mult timp în preajma unei persoane, este imposibil să nu simţi substratul faptelor şi vorbelor sale. Dacă pretinzi că o cunoşti, îţi vei da seama pur şi simplu". Ei bine...mie nimic nu mi se pare atât de simplu. Am dus ceva timp muncă de lămurire cu mine, să-mi dau seama cam pe ce poziţie mă situez...şi totuşi convieţuiesc cu mine de 20 de ani. Descopăr în fiecare zi lucruri noi în ceea ce-i priveşte pe ai mei părinţi...şi locuiesc cu ei de ceva timp. Cum să fac să descopăr în persoana de lângă mine, oricare ar fi ea, acel ceva care să mă facă să am încredere necondiţionată în ceea ce-mi spune MIE, în faptele pe care le săvârşeşte faţă de MINE, fără să mă las influenţaţă de atitudinea ei în ansamblu faţă de EI? Răsare mereu în gând, involuntar, ideea: "Dacă mâine mă voi afla şi eu în situaţia respectivă? Atunci ce?". Mai există o problemă conexă acesteia, care mă macină uneori când stau să mă uit la lună şi mănânc jeleuri de lămâie: cât de mult ar trebui să mă afecteze în prezent acţiunile trecute, de mult trecute, ale persoanei respective? Faţă de mine, faţă de ea, faţă de el, faţă de noi, faţă de ei...
Stăteam azi şi mă gândeam că adevăr grăieşte vorba: "ceea ce nu ştii, nu te poate afecta" (am adaptat-o puţin, pentru că nu-mi aminteam forma exactă). O dată ce dai din greşeală, din prostie, din curiozitate ş.a.m.d. peste lucruri care nu numai că nu ţi-au fost destinate, dar care pe deasupra au fost concepute tocmai cu teama ca tu să nu le afli, nimic nu mai poate fi la fel. Şi nu te poţi preface că totul este la fel. Poţi doar să-ţi iei un timp, să le rumegi pe îndelete, să faci conexiuni, să-ţi pui întrebări şi apoi să iei decizii. Poţi doar să te gândeşti dacă eşti capabil să treci peste anumite situaţii pe care nu ai fi vrut vreodată să le afli. Şi mai poţi medita la următorul fapt: ceea ce tu cunoşti sau crezi că ai ajuns să cunoşti şi să placi în persoana respectivă este mai puternic decât tot, restul?

Mareeeeeeeeeeeee

Uaaa... Îmi întind oasele, îmi trosnesc degetele de la mână şi mă aşez în faţa calculatorului. Simt că s-a pus praful pe aici de când nu am mai scrijelit nici măcar o literă. Măcar am o scuză. Am vizitat litoralul. Şi setea de soare şi de mare mi-a ocupat tot timpul. Din mini-vacanţa mea am adus cu mine câteva învăţăminte, pe care le voi înşira aici, poate le vor folosi şi altora: în primul rând, când vrei să faci poze, uită-te întotdeauna pe unde calci. Asta este regula de aur. Pentru că te poţi înfige oricând într-o bucată de fier, care rânjeşte ghiduş pe sub mustăţi şi aşteaptă să o bagi în seamă. Dacă totuşi treci cu vederea această regulă, nu uita să râzi copios de întâmplare după ce simţi că orice pericol a trecut. Mai ales dacă ai poze care certifică expresia ta de uimire/durere/disperare etc. Regula de argint este să nu pleci niciodată cu hidrobicicleta fără să îţi iei un punct de reper sigur. Mai ales dacă plecaţi numai fete. S-ar putea să trebuiască să pedalaţi tot litoralul şi atunci când aţi obosit îngrozitor, eventual, să o împingeţi pe plajă până la locul cu pricina. Dacă nu ai respectat nici această regula, măcar ia-ţi o pălărie şi o pereche de ochelari de soare, să fii sigur(ă) că nu te recunoaşte nimeni pe youtube. Urmează apoi câteva reguli mici, pe care, probabil, mulţi le cunosc deja: nu te da cu cremă înainte să hotărăşti să te dai cu banana. S-ar putea să nu reuşeşti să te mai urci după ce te răstoarnă. Alege-ţi cu grijă staţiunea, astfel încât să fii, cât de cât, la adăpost de super-cocalari. Specie recent înflorită pe litoralul românesc. Îi recunoşti după slipii tanga, brandurile încordate, manelele care răsună din telefoanele ţinute la elasticul slipului, ochii înfometaţi de sâni, balele care se preling la colţul gurii şi minunata replică de agăţare: "Ce faci, păpushe? Nu vrei să te dau cu cremă?". Se mai întâmplă uneori să te întâlneşti cu ei în apă. Atunci să înoţi cât poţi de departe. E posibil să te apuce de picioare şi să te răstoarne, ca apoi să vină căpetenia să te salveze, aşteptând ca tu să-i sari la gât, mulţumindu-i. Ca bonus, adaug o regulă de platină: distraţi-vă cât puteţi de mult sau relaxaţi-vă cât puteţi de mult! Pentru că realizez cu regret că este deja jumătatea lunii august şi tare mi-e dificil să îmi imaginez cum anume voi reuşi să mă mobilizez iar pe băncile sălii A040.

Şi avem aici şi câteva poze...ca să am la ce suspina nostalgic de câte ori intru pe blog.

Călcâiul lui Ahile.

Ce plăcere nemărginită ne provoacă nouă femeilor să colindăm oraşul după o pereche de pantofi... Trebuie să fie o pereche perfectă: toc perfect, culoarea perfectă, să vină pe picior perfect. Suntem capabile chiar să ne cumpărăm o ţinută completă care să se asorteze cu perechea de pantofi după care am suspinat zile întregi în faţa vitrinei magazinului. Urmează apoi runda finală: alegerea momentului propice în care îi vom scoate la plimbare. Trebuie să fim absolut sigure că vor fi destule persoane în jur care să ne invidieze sau să ne admire cu nesaţ. Ştim că ne face piciorul mai frumos, mai subţire şi tocmai de aceea ne fălim cu ei. Şi ieşim din casă. Şi facem suficient de mulţi paşi cât să ne dăm seama că pe cât sunt de frumoşi, pe atât sunt de dureroşi. Dar ştim cu toţii cum se spune: baba la frumuseţe suferă...deci mergem mai departe, cu fruntea sus...poate doar cu sex-appeal-ul mai scăzut, pentru că apar vagi urme de şchiopătat. Mai faci câţiva paşi. Mulţi paşi. Şi îţi vine să urli de durere. Dar nu contează. Ceva îţi spune că lucrurile se vor remedia imediat. Asta până când următorul cocalar te anunţă cu un rânjet plin de brânză mucegăită că îţi curge sânge din pantofi. Desigur...nu din pantof. Ci din piciorul pe care l-ai claustrat acolo. Abia atunci se aprinde beculeţul de urgenţă. Admiţi că ai o problemă şi intri în panică. Ştii că ai ceva important de făcut, pentru că dacă nu ar fi fost important, nu ai fi scos pantofii din cutie. Şi te gândeşti ce este de făcut. Treci repede toate variantele prin minte şi îţi dai seama că niciuna nu te satisface. Nu te poţi întoarce acasă, pentru că deja eşti în întârziere. Nu poţi cumpăra pantofi de niciunde din împrejurimi. Nu se întrevede nicio farmacie. Să presupunem că iei un taxi şi îl rogi să te ducă la o farmacie. Evident, te duce la una aflată în celălalt capăt al oraşului. Nu mai contează. Important este să te blindezi sănătos. Iei plasturi. Îi pui. Se văd aiurea cu fustiţa ta mov, dar îţi zici că nimeni nu va observa. Pentru un moment răsufli uşurată şi dai să te îndrepţi spre itinerar. Faci un pas. Ustură al naibii de tare. Mai tare chiar decât înainte. E prea subţire plasturele şi acum mai freacă şi el gaura din călcâi. Dacă ai noroc, poate găseşti un cabinet stomatologic în drum. Aproape. Foarte aproape. Şi intri. Este particular. Te costă milioane consultaţia şi au aer condiţionat şi canapele de piele şi pacientele poartă Manolo Blahnik în picioare şi citesc Cosmo. Dar îţi iei inima în dinţi. Este singura ta şansă. "Nu vă supăraţi...ştiţi...am şi eu o problemă şi mă gândeam că poate...mă puteţi ajuta cumva..." "Aveţi programare?" "Aaa...nu...am o problemă de altă natură...aveţi cumva vreun pansament cu rivanol pe aici?" Roşeşti îngrozitor, pentru că toate privirile rimelate s-au întors către tine. "Păi...pentru ce vă trebuie?" "Hmmm...cum să vă spun eu...m-au ros pantofii..." Şi în momentul ăla ai vrea să existe o poartă virtuală chiar acolo care să te transporte într-un univers paralel. Dar auzi o voce: "Mai bine veniţi aici să vă pansez şi să şi maschez pansamentul, pentru că observ că sunteţi în fustiţă. Doar nu vreţi să arate inestetic." "Păi...nu..." Şi te pansează şi ai senzaţia că ai păşit într-adevăr pe acea poartă, pentru că durerea a dispărut. Şi nu-ţi ia niciun ban, pentru că empatizează cu tine şi a trecut şi ea prin multe astfel de încercări ale vieţii. Şi atunci da...chiar te poţi bucura de noii tăi pantofi noi. Eu am păţit asta. Azi. Dacă faci parte din comunitatea oamenilor care au şchiopătat cel puţin o dată în viaţă din această pricină...fii fericit! Nu eşti singurul!

Îhmmm....Inteeeerziiis.

Nu am mai venit de mult cu ceva nou pe blog şi asta se datorează în mare parte unei fleşcăieli şi toropeli intelectuale care m-a năpustit pe timp de vacanţă. Neuronii mei se relaxează pe şezlonguri circumvoluţionare, iar sinapsele se gâdilă cu informaţii despre plecarea la mare şi cărţi lejere, de vară. Cu toate astea, aseară am dat peste un subiect pe care m-am gândit că ar fi şi păcat să nu-l exploatez într-un post scurt şi stângaci scris. Mă jucam în miez de noapte cu telecomanda, în speranţa că mai pot găsi ceva drăguţ la care să mă holbez şi să nu fiu nevoită să adorm mai curând decât de obicei. Şi am dat peste ceea ce se numeşte "Interzis". Foarte bine ales numele de altfel, pentru că ar trebui să fie cenzurat pentru persoanele care au mai mult de trei neuroni şi rămân blocaţi şi dezamăgiţi în faţa acceselor de retorică ale domnişoarei Andreşan. Emisiunea se doreşte a fi educativă prin citez: "împărtăşirea propriilor experienţe sexuale pentru ca telespectatorii să poată învăţa câte ceva din ele" şi este presărată cu monoloage lungi, însoţite de buze ţuguiate şi ochi daţi peste cap, voce afectată şi figuri "de Buftea", care te distrag de la ideea propriu-zisă şi te fac să te gândeşti cum de un astfel de om a ajuns pe sticlă. Cum de un astfel de om a reuşit să se ridice din mocirla în care înota cu graţie până mai de curând. Cum de un astfel de om dă sfaturi sexuale şi răspunde "profesionist" mailurilor telespectatorilor. Cum de un astfel de om are curajul să vorbească despre Freud, fără să înţeleagă măcar un pic esenţa a ceea ce s-a chinuit omul ăla să evidenţieze prin teoriile lui. Cum de un astfel de om poate avea credibilitate şi lipici la public. Nu am nimic cu persoana Laurei Andreşan, nici cu viaţa ei personală...ceea ce mă indignează este însă rolul ieftin pe care îl joacă cu microfonul în bot şi aerele de specialist într-ale sexului. Mă cutremură câteodată regresele televiziunii şi zbuciumul disperat din agonie care are rolul de a "agăţa" publicul. Sunt unele emisiuni care fărâmiţează orizonturi culturale mai aprig decât Elodia, pentru că se bucură şi de credibilitate.

The B'estFest.

Agitaţie din partea organizatorilor. Relaxare din partea aşa-numitelor vedete, care vin şi te întreabă de sănătate, în timp ce tu stai uşor plictisit la desk-ul B'estFest din Sofitel. Aer condiţionat, multă apă plată şi conversaţii scurte în limba engleză. Aş fi zis că asta este totul, dacă nu aş fi păşit cu hotărâre pe teritoriul în care se cultivă propriu-zis atmosfera b'estfestiană. Voluntari agitaţi şi "fericiţi să ajute", un public pestriţ şi uşor dezorientat de multitudinea de culori şi zumzete de tobe, "floricele" cu fustiţe scurte care te ademeneau cu reviste, baticuţe, insigne sau cu o spălătorie pentru bărbaţi, bere şi miros de grătar, oxigen parfumat şi screaming van, unde îţi puteai lăsa lejer certurile cu iubita/iubitul, problemele de la serviciu sau spaima de şerpi, silent disco sau plajă amenajată în mijlocul mării de beton. Concerte electrizante, susţinute de formaţii care ştiu cum să întreţină publicul şi cum să îl facă să vibreze. Printre un bax de apă cărat şi un cotor de bilet rupt, am tras cu ochiul la E.M.I.L., Sunrise Avenue, Stereophonics, Manu Chao şi Nelly Furtado. În topul gurii căscate şi a ochilor bulbucaţi, a şoldurilor mişcându-se şi a corzilor vocale tremurând, primul loc îl ocupă Manu Chao, care nu numai că a urcat pe scenă îmbrăcat în tricolor, suscitând interesul tuturor, dar a şi făcut un show care a cerut bis. Ne-a ridicat mâinile în aer şi ne-a accelerat circulaţia sangvină. Explozia serii, cel puţin din punctul meu de vedere, rămâne însă Silent Disco. Linişte, muzică, linişte, oameni fredonând melodii arhicunoscute, urechi "încăştiate", distracţie şi ţopăială. La anul ne revedem la Romexpo cu siguranţă!

Artificii, pijamale şi căpşuni.

Dacă nu ştii ce este Festivalul Internaţional de Pirotehnie, nici nu ai şanse să mai afli personal, din păcate, pentru că în seara asta a fost ultima suflare. Spun cu regret că stau la 2 minute distanţă de locul spectacolului şi cu greu m-am urnit să văd ceea ce nu credeam că mă va uimi în vreun fel. Desigur, se prea poate să fi plecat de la prejudecata petardelor şi artificiilor cu care am fost obişnuită şi tocmai acesta să fi fost motivul pentru care am deconsiderat măreţia acestui festival. În cele din urmă însă, am aruncat baticul alb în ring. Prea mi se zguduia blocul, ca să nu ies şi eu în pijamale şi papuci de casă, să văd motivul pentru care lumea se buluceşte aproape de parc. Şi spun cu drag că mulţi fiori m-au trecut în timp ce simţurile mele vizual, respectiv auditiv au fost răsfăţate. Există o fascinaţie pe care noi o manifestăm pentru foc şi lumină şi pe care cu greu ne-o putem explica. Imaginează-ţi pauza dintre spectacolele de artificii. Toată lumea se înjura, străduţa îngustă care conduce la intrarea în parc se blocase cu maşini care nu mai ştiau cum să descurce iţele, toţi se împingeau şi îl bârfeau pe vecinul de la 3 că are pantalonii de trening necălcaţi. În momentul în care cerul se lumina însă, tăceau cu toţii şi priveau fascinaţi cum artificiile îi sfidează... Îi scuipă în nas şi le suflă în creştetul capului. Tăceau cuminţi şi visau la nopţile fierbinţi de pe plajă, cu sărutări dulci, cu gust de căpşună...sau la revelioanele cu miros de şampanie...sau la patinele mov care alunecă cu viteză pe gheaţă şi la aerul rece care ţi se topeşte pe faţă, înroşind-o.

Poza este uşor împrumutată de aici. Te sfătuiesc să admiri artificiile şi aici. :D:D:D

Plastic...not fantastic.

Mă simt din ce în ce mai dezamăgită de gustul fructelor frumos colorate care acoperă taraberele învechite din pieţe. Îmi amintesc de momentele în care eram doar un prichindel care se pierdea printre picioarele gospodinelor grăbite. Îmi plăcea să merg cu mama la piaţă şi să ţin într-o mânuţă o plăsuţă plină cu mere. Adoram mirosul de mere verzi care răzbătea până la nasul meu mic. De fapt, îmi plăcea mirosul fructelor în general. Cel mai mult mă amuza când îmi citea mama pe etichete: "Cireşe fără carne". Nu luam niciodată de acolo...ştiam că alea nu sunt bune de nimic.
Pepenii au fost mereu preferaţii mei vara. Ţin minte că eram mică, la ţară şi auzeam cum strigă pe uliţă: "Pepeni!Pepeni!Hai la pepeni!" Nu avea bunica nicio şansă să se fofileze. Alerga după căruţă, alegea un pepenaş, îl punea pe nenea ăla să-i facă dop şi mă punea să gust. Mi se părea tot timpul că are gust de vată de zahăr. Mâncam tot timpul doar "cocoşul", adică miezul ăl mai dulce şi apoi tocam felia la raţe.
De ceva timp însă am pierdut orice bucurie în a mânca fructe. Anul ăsta cu atât mai mult. Am senzaţia că şi-au pierdut tot farmecul...gustul...mirosul...culoarea... Sunt fade, uscate, de cauciuc. Din mere nu mai sare zeama atunci când muşti cu poftă şi nesaţ, cireşele nu mai au viermi deloc, caisele nu mai au miros, pepenii sunt mereu trecuţi sau bătuţi sau fără gust, piersicile au coaja de plastic, portocalele sunt mereu acre, strugurii au numai sâmburi şi pieliţă... Nu ştiu ce se întâmplă...sau...de fapt ştiu ce se întâmplă...dar nu pot înţelege ce raţionament ne face să ne dorim să pierdem până şi această bucurie. Totul este conservant, prafuri anti-chestii, prafuri de crescut, de roşit, de înverzit, de... de... de... Rar mai găseşti azi fructe într-adevăr comestibile... gustoase şi zemoase...aşa cum mâncam când eram pitici.