Artificii, pijamale şi căpşuni.

Dacă nu ştii ce este Festivalul Internaţional de Pirotehnie, nici nu ai şanse să mai afli personal, din păcate, pentru că în seara asta a fost ultima suflare. Spun cu regret că stau la 2 minute distanţă de locul spectacolului şi cu greu m-am urnit să văd ceea ce nu credeam că mă va uimi în vreun fel. Desigur, se prea poate să fi plecat de la prejudecata petardelor şi artificiilor cu care am fost obişnuită şi tocmai acesta să fi fost motivul pentru care am deconsiderat măreţia acestui festival. În cele din urmă însă, am aruncat baticul alb în ring. Prea mi se zguduia blocul, ca să nu ies şi eu în pijamale şi papuci de casă, să văd motivul pentru care lumea se buluceşte aproape de parc. Şi spun cu drag că mulţi fiori m-au trecut în timp ce simţurile mele vizual, respectiv auditiv au fost răsfăţate. Există o fascinaţie pe care noi o manifestăm pentru foc şi lumină şi pe care cu greu ne-o putem explica. Imaginează-ţi pauza dintre spectacolele de artificii. Toată lumea se înjura, străduţa îngustă care conduce la intrarea în parc se blocase cu maşini care nu mai ştiau cum să descurce iţele, toţi se împingeau şi îl bârfeau pe vecinul de la 3 că are pantalonii de trening necălcaţi. În momentul în care cerul se lumina însă, tăceau cu toţii şi priveau fascinaţi cum artificiile îi sfidează... Îi scuipă în nas şi le suflă în creştetul capului. Tăceau cuminţi şi visau la nopţile fierbinţi de pe plajă, cu sărutări dulci, cu gust de căpşună...sau la revelioanele cu miros de şampanie...sau la patinele mov care alunecă cu viteză pe gheaţă şi la aerul rece care ţi se topeşte pe faţă, înroşind-o.

Poza este uşor împrumutată de aici. Te sfătuiesc să admiri artificiile şi aici. :D:D:D