Călcâiul lui Ahile.

Ce plăcere nemărginită ne provoacă nouă femeilor să colindăm oraşul după o pereche de pantofi... Trebuie să fie o pereche perfectă: toc perfect, culoarea perfectă, să vină pe picior perfect. Suntem capabile chiar să ne cumpărăm o ţinută completă care să se asorteze cu perechea de pantofi după care am suspinat zile întregi în faţa vitrinei magazinului. Urmează apoi runda finală: alegerea momentului propice în care îi vom scoate la plimbare. Trebuie să fim absolut sigure că vor fi destule persoane în jur care să ne invidieze sau să ne admire cu nesaţ. Ştim că ne face piciorul mai frumos, mai subţire şi tocmai de aceea ne fălim cu ei. Şi ieşim din casă. Şi facem suficient de mulţi paşi cât să ne dăm seama că pe cât sunt de frumoşi, pe atât sunt de dureroşi. Dar ştim cu toţii cum se spune: baba la frumuseţe suferă...deci mergem mai departe, cu fruntea sus...poate doar cu sex-appeal-ul mai scăzut, pentru că apar vagi urme de şchiopătat. Mai faci câţiva paşi. Mulţi paşi. Şi îţi vine să urli de durere. Dar nu contează. Ceva îţi spune că lucrurile se vor remedia imediat. Asta până când următorul cocalar te anunţă cu un rânjet plin de brânză mucegăită că îţi curge sânge din pantofi. Desigur...nu din pantof. Ci din piciorul pe care l-ai claustrat acolo. Abia atunci se aprinde beculeţul de urgenţă. Admiţi că ai o problemă şi intri în panică. Ştii că ai ceva important de făcut, pentru că dacă nu ar fi fost important, nu ai fi scos pantofii din cutie. Şi te gândeşti ce este de făcut. Treci repede toate variantele prin minte şi îţi dai seama că niciuna nu te satisface. Nu te poţi întoarce acasă, pentru că deja eşti în întârziere. Nu poţi cumpăra pantofi de niciunde din împrejurimi. Nu se întrevede nicio farmacie. Să presupunem că iei un taxi şi îl rogi să te ducă la o farmacie. Evident, te duce la una aflată în celălalt capăt al oraşului. Nu mai contează. Important este să te blindezi sănătos. Iei plasturi. Îi pui. Se văd aiurea cu fustiţa ta mov, dar îţi zici că nimeni nu va observa. Pentru un moment răsufli uşurată şi dai să te îndrepţi spre itinerar. Faci un pas. Ustură al naibii de tare. Mai tare chiar decât înainte. E prea subţire plasturele şi acum mai freacă şi el gaura din călcâi. Dacă ai noroc, poate găseşti un cabinet stomatologic în drum. Aproape. Foarte aproape. Şi intri. Este particular. Te costă milioane consultaţia şi au aer condiţionat şi canapele de piele şi pacientele poartă Manolo Blahnik în picioare şi citesc Cosmo. Dar îţi iei inima în dinţi. Este singura ta şansă. "Nu vă supăraţi...ştiţi...am şi eu o problemă şi mă gândeam că poate...mă puteţi ajuta cumva..." "Aveţi programare?" "Aaa...nu...am o problemă de altă natură...aveţi cumva vreun pansament cu rivanol pe aici?" Roşeşti îngrozitor, pentru că toate privirile rimelate s-au întors către tine. "Păi...pentru ce vă trebuie?" "Hmmm...cum să vă spun eu...m-au ros pantofii..." Şi în momentul ăla ai vrea să existe o poartă virtuală chiar acolo care să te transporte într-un univers paralel. Dar auzi o voce: "Mai bine veniţi aici să vă pansez şi să şi maschez pansamentul, pentru că observ că sunteţi în fustiţă. Doar nu vreţi să arate inestetic." "Păi...nu..." Şi te pansează şi ai senzaţia că ai păşit într-adevăr pe acea poartă, pentru că durerea a dispărut. Şi nu-ţi ia niciun ban, pentru că empatizează cu tine şi a trecut şi ea prin multe astfel de încercări ale vieţii. Şi atunci da...chiar te poţi bucura de noii tăi pantofi noi. Eu am păţit asta. Azi. Dacă faci parte din comunitatea oamenilor care au şchiopătat cel puţin o dată în viaţă din această pricină...fii fericit! Nu eşti singurul!