Sub efect de endorfina

O să postez un mini-eseu care la prima privire ar putea părea patetic,dar care la momentul respectiv m-a eliberat de multe sentimente negative. Locul în care l-am conceput şi istoria lui sunt două elemente care îl fac special cu siguranţă... :-" One more thing: acest eseu este cel care da si numele blogului :D.

Sunt momente în care mă satur de viaţa de om,mă satur de cuvinte,mă satur de tăceri, mă satur de priviri,de mângâieri.Sunt clipe în viaţa mea când mi-aş dori să fiu mirosită,să fiu sorbită cu nesaţ,să fiu savurată cu toate papilele gustative şi astfel să fac pe cineva fericit.
Sunt momente în viaţa mea când mi-aş dori să nu am mâini pentru gesturi şi îmbrăţişări,ci raze,ca să pot oferi toată căldura care se naşte în inima mea,cu fiecare zi mai mult.Mai sunt şi clipe în care ochii mei nu-mi plac.I-aş vrea de curcubeu,pentru ca toţi să găsească în ei speranţa unei zile mai bune.Dacă m-ai întreba insistent,aş renunţa probabil şi la păr.De ce să nu înverzească iarba pe capul meu şi să aduc o pată de culoare în oraşul ăsta gri şi trist ?
Şi nu mai vreau gură...Asta în mod cert nu.Vreau un pian...sau o chitară...sau un flaut...Da...un flaut mai bine,să transmit prin el gândurile...doar sunete...N-ar fi frumos? Cuvintele sunt prea tari şi lovesc în puncte sensibile deseori.Şi nu vreau urechi.M-am săturat sa tot aud.Nu vreau nimic în locul lor,doar linişte.
Ştii la ce nu aş renunţa? La inimă. E un clişeu,ştiu...Dar ea e singura care nu şi-a pierdut niciodată încrederea şi singura care continuă să bată,indiferentă la tot ce se întâmplă în jur.Or eu aş avea nevoie de cineva atât de puternic alături de mine,care să mă înveţe să lupt în continuare,chiar şi după ce dispare ultima rază sau se ofileşte ultimul fir de iarbă sau se năruieşte şi ultimul sunet al flautului...
S-ar întreba cineva probabil de unde atâta nesaţ în vorbele mele şi atâta renunţare.Simplu.Mi-am dat seama că nu e mare lucru să fii om.Nu e mare lucru nici să crezi cu îndârjire că eşti om.Nu e mare lucru să plângi.Nu e mare lucru să priveşti,să zâmbeşti,să auzi,să vorbeşti.Nu trebuie decât să simţi.Or tocmai asta am uitat noi de mult să facem.
Sunt momente în care nu mai vreau să fiu om,ci doar o cămilă în deşert,care să ştie să preţuiască şi ultima picătură de apă.Sunt momente,ca acum,când aş da o viaţă întreagă de om pentru o zi de fluture.Numai un fluture ştie să valorifice aerul,zborul,mirosul, culoarea,suflarea.Sau pentru un gândac de bucătărie.N-aş trăi niciodată mai fericită decât sub masa unei familii cu copii.
Să nu credeţi însă că nu mi-aş da viaţa mea de om pentru existenţa unui penar.Aş face-o cu siguranţă.Îmi place ordinea penarului unui elev sârguincios; mi-aş dori să stau pe bancă cuminte,oră de oră şi să învăţ iar tot ceea ce acum doar cred că ştiu.
N-aş fi însă un gogoşar.Nu.Gogoşarii totdeauna sunt puşi la murat,or eu nu pot să suport ceapa.