Lecturi de vară.

- Ce faci, mă? N-ai mai trecut de mult pe aici. Ceva nou în viaţa ta?
- Acum că mă iei aşa repede...nu ştiu ce să-ţi spun. Nimic deosebit. Toate merg la fel ca înainte.
- Hai lasă vrăjeala....trebuie să fi făcut tu ceva în tot timpul ăsta cât nu ne-am văzut. Toţi oamenii fac...ceva, orice.
- Păi...plimbări răzleţe, cafele amare, tolăneală pe nisip, aer de munte, zâmbete, certuri drăgălaşe cu frati-miu şi cărţi. Fac economie de energie, o păstrez în rezerve pentru perioada ce va să vie...
- Hai...lasă lucrurile triste pentru mai târziu...Mai bine, ia spune-mi: ce cărţi mai citeşti?
- Aş putea să-ţi recomand una care m-a frapat cu adevărat. Eseu despre orbire, a lui Saramago.
- Aş citi-o cu plăcere?
- Nu cred că aş folosi tocmai termenul "plăcere", dar cu siguranţă nu ai mai lăsa-o din mână până ce nu vei fi epuizat şi ultimul cuvinţel. Este o carte care reuşeşte să trezească în tine cele mai ascunse sentimente de scârbă şi de dezgust faţă de decăderea fiinţei umane. Găseşti în paginile ei tipologii ale fiinţei contemporane: hoţul care profită de neputinţa de apărare a victimei sale, "şmecheri" făcuţi pentru a-i călca în picioare pe cei slabi, individualistul şi egoistul, femeia slabă şi batjocorită, copilul care se simte singur şi "al nimănui" în vâltoarea evenimentelor cotidiene. Găseşti oameni înecaţi într-o "mare de lapte", care ajung să se ucidă pentru o bucată de pâine mucegăită, care ajung să trăiască în oraşul-latrină, care umblă în haită, fără criterii de rudenie sau simţire...mai există viu doar animalicul instinct de supravieţuire.
- Într-o "mare de lapte"?
- Oamenii devin pradă unei epidemii de orbire subită. O singură persoană îndură supliciul de a vedea totul fără menajamente şi oboseşte psihic în faţa mizeriei în care omenirea se afundă cu fiecare oră încheiată...
- Ooooook... Hai că te las...că te-a afectat de-a binelea lectura asta.

Parcul pleacă, blocul vine...

Pentru mine, ăsta este un post funerar...oricât de jalnic şi patetic ar părea. Faptul că parcul în care am copilărit o să trosnească trist sub greutatea buldozerelor, mă face să simt că nimic nu mai contează pentru noi oamenii, în ziua de azi... Orice ai pune în talerul balanţei, atunci când ai bani de cealaltă parte, nimic nu o face să se încline în favoarea ta.
Şi ca să întelegeţi mai bine ce vreau să spun, e suficient să citiţi aici. Ei bine, au retrocedat parcul Tineretului (bucata din spatele Palatului Copiilor). Şi cum putea fi mai util întrebuinţat terenul, dacă nu construindu-se blocuri stupide şi greţoase, şubrede şi bastarde.
Am trecut zilele trecute prin parc şi îmi venea să plâng de ridicolul situaţiei. Singura bucăţică salvată a fost renovată de Piedone aka umplută de beton şi mult prost gust. Foişoare de beton în locul rondurilor cu flori multicolore, bănci cu copertine, beton peste beton, lumini ca într-o navă spaţială, adică un mare căcat, ca să rezum totul foarte pe scurt şi să-mi refulez şi eu frustrările. (Desigur, lumea apreciază...că e mult şi e săritor în ochi. De obicei ce e mult, e bine. Să fie! Să se vadă, domnule, ce face cu banii! Păi nu?)
Toată cealaltă parte a fost lăsată pradă paraginei şi bătăii de joc. Copaci bătrâni şi vechi, la umbra cărora am citit de când am învăţat să dibuiesc literele, erau năpădiţi de buruieni. Băncuţa pe care ne strângeam vara şi cântam Vama Veche la chitară a fost smulsă efectiv, lăsând în locul ei urmele violului. Salcia sub care m-am sărutat prima oară era stingheră şi singură acum. Toate aleile, toate băncile, toate amintirile mele şi ale noastre, ale oamenilor care am crescut acolo, care am căzut de pe bicicletă acolo, care ne-am povestit secretele acolo, care ne odihneam după ce veneam de la liceu, care mâncam îngheţată, care ne răcoream creierii în plină sesiune, care fugeam de câini, toate sunt călcate în picioare şi zdrenţuite de ambiţii mult mai înalte. Şi de un munte de grăsime şi nesimţire care promite şi ne zeflemeşte în faţă.
Şi, colac peste toate, mai zace în mine şi un sentiment de neputinţă şi inutilitate, care este cel mai crunt de altfel. Să te lupţi cu cine? Să te lupţi, TU, cine? Un student de 20 ani, cu mintea încă nealterată şi cu idealuri încă înalte? Şi folosesc încă, pentru că se pare că suntem din ce în ce mai nevoiţi să ne muşcăm limba şi să ne călcăm în picioare dorinţele...

M-am scotocit şi de vreo două fotografii. Din păcate nu am răbdare să caut mai multe...

Proiect De Suflet sau Personal Development School 2009

A trecut aşa...vreun secol şi jumătate de când nu am mai intrat pe acest blog. Am involuat, treptat, de la o relaţie serioasă la fuck buddies. Ne mai vedem numai când mai avem chef unul de celălalt. Şi atunci repede, pe fugă, doar avem fiecare vieţile noastre separate... Să purcedem.

Abia după ce s-a încheiat, îmi fac şi eu curaj a povesti că şi anul acesta PDS-ul m-a lăsat fără suflare. Am strâns la un loc foarte mulţi oameni frumoşi şi deosebiţi, am avut workshopuri care ne-au uns pe suflet şi ne-am jucat în Herăstrău, conform tradiţiei. L-am ascultat pe Raed Arafat cum prevestea posibila pandemie, am sondat printre resursele noastre de creativitate şi spontaneitate, am învăţat să interpretăm limbajul non-verbal şi am polemizat pe marginea imaginii României în lume. Am petrecut nopţi de pomină în El Grande Comandante, am dezlegat paradigme la o narghilea şi am văzut "Cu uşile închise" la TNB. Am tremurat pe Motoare pentru prima dată anul acesta şi am mâncat covrigei până ne-au ieşit pe urechi. Am cărat sticle cu apă şi suc şi am purtat conversaţii formate doar din întrebări.
Deşi organizator, am avut destule momente în care îmi doream cu ardoare să fi fost din nou participant, să îmi pun din nou întrebări în legătură cu ceea ce se întâmplă în camera "obscură" şi să mă întreb în sinea mea: "Oare acum ce mai urmează?".
Nu m-am putut abţine să nu postez şi câteva fotografii care să certifice câtă dreptate am în tot ceea ce îndrug aici.

Poveste de sector.

A fost o dată un băiat zdravăn şi sănătos aşa, pe care îl chema PieTone. Şi el locuia pe tărâmul broaştelor râioase. Era urât acolo şi umed şi un miros de mlaştină clocită domina ţinutul. Aşa că el s-a decis să lupte pentru a evada de pe acest tărâm deloc prolific. Şi a candidat la Primăria sectorului 4. Norocul a fost de partea lui, pentru că mânca multe "bunătăţi" încă de mic, şi a câştigat. Lupta lui a fost încununată cu succes, aşa cum îi stă bine oricărui personaj de poveste. Poveste de adormit copiii. Interesant este ce s-a întâmplat cu acest băiat după ce a obţinut victoria. Pentru că poveştile nu ne spun niciodată ce se întâmplă după finalurile fericite, vom face noi o scurtă incursiune. Băiatul şi-a dat seama că nu deţine puteri magice, deci nu poate îndeplini prea mult din tot ceea ce a promis, aşa că a ticluit un plan, împreună cu al său de încredere sfătuitor.

"-De încredere sfătuitor, au ce să fac oare acum? Oamenii ăştia aşteaptă rezultate şi eu nu-mi permit să vărs sacii de galbeni pentru capriciile lor..."
"-Mărite primar, eu zic să îi fentăm. Hai să facem caleşti din iarbă şi palmeri din luminiţe şi perdele de lumini peste perdele de lumini, să băgăm puţinii bani pe care îi avem în spectacole şi pârtii de noroi. Oamenii sunt naivi. Ei vor să vadă lucruri concrete, de moment şi astfel de lucruri le vom da."
"-Păi şi...numele meu nu apare nicăieri?", zise PieTone cu mustaţa tremurândă de durere.
"-Da' cum să nu apară, mărite Primar. Facem spoturi publicitare şi le plasăm în prime-time pe Antena 3 şi facem proiecţie de lasere pe blocurile de pe Văcăreşti...toate vor avea un singur mesaj inscripţionat: PieTone îţi urează numai bine pentru anul care vine! Facem şi bannere, cu imaginea Măriei Tale caricaturizată. Le urăm "Sărbători fericite!" şi chestii d-astea. Oamenii cad în plasă. Vor fi uluţi de puterea noastră financiară."
"-Păi şi...nu trebuie să cheltui mulţi bani? De unde îi iau?"
"-Apoi...trebuie, cum să nu. Dar îi luăm tot de la oameni. Aici este şpilul. Şi, ca să o luăm pe aia dreaptă, cheltuim cu nemiluita acum cât avem, dup-aia ne dăm la fund, ne luăm sacii cu galbeni şi o luăm la sănătoasa. Că vorba aia, dacă au putut alţii, noi om fi mai fraieri?"
"-Oooo...de încredre sfătuitor, cât mă bucur să pot conta pe sprijinul tău."
Şi PieTone a bătut din palme şi servitorii au apărut. Le-a dat ordin şi toate planurile sale au fost puse în aplicare unul câte unul. Şi efectul a fost cel preconizat. Gemete de satisfacţie răsunau din tot sectorul 4, când oamenii vedeau cum Primarului îi pasă de ei. Şi ochii înlăcrimaţi priveau cu satisfacţie milioanele de luminiţe peste luminiţe peste luminiţe peste luminiţe peste luminiţe aşezate pe bulevard, între Mărăşeşti şi Văcăreşti.
Şi, în tot timpul ăsta, PieTone creştea şi creştea şi se fericea.

Şi-am încălecat pe-o bancă şi am spus povestea toată. Şi-am încălecat trăsura, şi-am dezvăluit minciuna.

** desigur, orice asemănarea cu realitatea (nu) este întâmplătoare.
*** post scris şi în ideea urărilor nesincere şi greţoase, pe care "marile vedete" ni le aruncă precum măcelarii aruncă oase de şoricei câinilor vagabonzi.

Sărbători fericite!

Nu am mai intrat de mult pe aici...La început din lipsă de timp şi mai apoi dintr-un motiv destul de pueril: nu ştiam de unde să reiau firul pe care îl lăsasem de izbelişte. Şi acum am găsit pretextul perfect pentru a reînvia bloguleţul şi pentru a stârpi pânzele de păiajen crescute pe aici: sărbătorile de iarnă. Deşi mă bâzâie subiecte atât de savuroase pe care aş fi putut să le despic aici, mă voi limita la a discuta despre Crăciun. Conştientizez, în fiecare an mai mult, faptul că a devenit doar o sărbătoare comercială, dar asta nu mă împiedică să mă bucur de această perioadă. Şi poate că tot ceea ce facem, facem ca un reflex al imaginilor idilice pe care televiziunea, în special, ni le-a încropit, dar mi se pare legitim, atâta timp cât ne provoacă o reală plăcere.
Înainte să mă duc să mă culcuşesc lângă brad, visând cu ochii deschişi la cadourile pe care Moşu' mi le va aduce sau croindu-mi planuri savuroase pentru anul care se pregăteşte să vină, simt nevoia să-ţi adresez o mică şi sinceră urare: Să fii fericit, indiferent ce presupune acest lucru pentru tine!
Şi imaginea ataşată acestui post reflectă nemulţumirea mea în ceea ce priveşte lipsa zăpezii. Cel puţin din Bucureşti!

69.

Cătălin.G (nu CătăLin.Ge, atenţie!) mi-a pasat tag-ul şi abia aştept să scriu cele 69 (99 de fapt) de lucruri despre mine, ca să pot să împovărez şi eu pe alţii.
Să începem zic:

1. Râd foarte mult.
2. Câteodată râd prea mult.
3. RedBull îmi creează reacţii adverse.
4. Perioada sesiunii este perioada în care mă simt foarte energică şi vivace.
5. Am un frate de 6 ani.
6. Îmi place roşul.
7. Încă trăiesc prima iubire.
8. Fac foarte multe conexiuni, tot timpul, uneori nebănuite.
9. Îmi plac ochii mei.
10. Mă uit la emisiunea lui Mircea Badea de câte ori am ocazia.
11. Îmi place să beau cafele amare.
12. Sunt dependentă de rimel.
13. Pot fi destul de ironică uneori şi trebuie să mă cunoşti bine ca să ştii că nu sunt răutăcioasă.
14. În clasele a 7 a şi a 8 a am fost Preşedinta Consiliului Local al Elevilor Sectorului 4 şi am apărut la televizor pe la diferite emisiuni.
15. Am avut o perioadă în liceu când eram înnebunită după fluturi.
16. Îmi place să mă uit pe pozele de la Sibiu, pentru că îmi trezesc cele mai frumoase amintiri de anul acesta.
17. Sunt foarte ambiţioasă.
18. Îmi place să fiu sinceră şi să mi se răspundă la fel.
19. Ador plimbările prin Cişmigiu toamna.
20. Îmi place să stau noaptea pe malul mării, să ascult doar valurile.
21. Am avut un căţeluş, pe care îl chema Berny, dar a murit călcat de o maşină. Trist moment.
22. Îmi face plăcere să merg la ţară, la bunici, când se culege via.
23. Îmi place să primesc flori.
24. Îmi schimb stările de spirit cu multă uşurinţă, derutându-i întru-câtva pe cei din jur.
25. Am mici superstiţii de care vreau să scap.
26. Nu pot să sar niciodată peste micul-dejun.
27. Nu am mai condus de foarte mult timp.
28. Nu am mers niciodată pe role.
29. Pe frati-miu l-am învăţat, în schimb.
30. Îmi face plăcere să cunosc foarte mulţi oameni.
31. Port tot timpul în geanta mea imensă o sticlă de apă/suc.
32. Adorm tot timpul stând întoarsă pe partea dreaptă.
33. Am perna mea favorită de la vârsta de 6-7 ani şi, dacă aş putea, aş căra-o cu mine în călătorii.
34. Îmi place să mă joc.
35. Încă mai colorez.
36. Am o fundă mare pe oglinda din cameră.
37. Mă uit pe bloguri cu cercei în fiecare zi. Când am poftă, îmi şi comand.
38. Îmi place să-mi fac planuri şi să am totul foarte bine organizat.
39. Am foarte multe lumânări parfumate în cameră.
40. Am văzut toate episoadele "Friends" de cel puţin trei ori şi totuşi râd cu poftă de câte ori le revăd.
41. Mă plictisesc destul de repede atunci când lucrurile merg în linie dreaptă.
42. Sunt adepta teoriei boom-ului şi recesiunii în ceea ce priveşte traiectoria vieţii.
43. Îmi plac surprizele plăcute.
44. Am o singură pereche de ciorapi albi în sertar, restul având culori "turbate".
45. Păstrez orice prostioară despre care am eu intuiţia că mi-ar mai putea folosi cândva.
46. Am ţinut jurnale timp de 7 ani de zile. Anul trecut am încheiat ciclul, pentru că ajunsesem într-o perioadă foarte agitată şi alertă şi nu mai aveam timp să-l reactualizez şi asta mă enerva cumplit.
47. Reţin numele persoanelor cu destul de mare uşurinţă. Uneori le intuiesc.
48. Am în telefon 2921 de mesaje, în căsuţa de intrări, şi nu aş renunţa pentru nimic la ele. Ba mai mult. Aştept să se mai adune. :D
49. Nu am simţul orientării în spaţiu, în special în ceea ce priveşte Bucureştiul.
50. Am o memorie vizuală foarte bună totuşi.
51. Mi-este foarte greu să-mi stabilesc o melodie preferată. Tresalt la tot ce înseamnă Coldplay şi Leonard Cohen, totuşi.
52. Sunt fană "Copiii de la camera 402", de pe Fox Kids. Capra Schinitzi m-a inspirat de foarte multe ori.
53. Nu am fobii rasiale, nu mă deranjează orientările sexuale ale oamenilor de lângă mine şi nu o să înţeleg niciodată de ce pe unii îi supără atât de tare aceste aspecte.
54. Bunicul care a murit când eram eu mai micuţă a contribuit foarte mult la dezvoltarea mea ulterioară prin poveştile lui şi prin peripeţiile prin care am trecut împreună.
55. Nu reţin niciodată bancuri.
56. Pot fi extrem de migăloasă dacă îmi place ceea ce am de făcut.
57. Mi-ar fi plăcut să fi învăţat de mică să cânt la chitară sau la pian. Şi îi admir pe cei care ştiu.
58. Încă mai colind cu plăcere.
59. Îmi plac versurile lui Nichita Stănescu.
60. Sunt suficient de masochistă cât să mă uit la filme cu adevărat de groază, chiar dacă apoi dorm cu lumina aprinsă.
61. Sunt ipohondră.
62. Sunt un pic obsedată în privinţa curăţeniei şi a spălatului pe mâini. Niciodată nu este suficient de mult pentru a ucide microbii. :D
63. Sunt foarte orgolioasă.
64. Nu am o mare simpatie pentru oamenii care se plafonează. Mie mie se pare că întotdeauna se poate şi mai bine.
65. Am nasul foarte fin când vine vorba de descoperiri detectivistice. :D
66. Sunt proaspăt membru VIP.
67. În generală pictam foarte bine, mai ales peisaje pe bileţele minuscule. S-a mai risipit din talent o dată cu trecerea anilor.
68. Am avut germana trecută în orar timp de 12 ani. Spre ruşinea mea, nu am atins nivelul pe care ar fi trebuit să îl ating după atâta timp.
69. Am foarte multe contacte în lista de mess cu care vorbesc extrem de rar sau deloc.

Bonus: Am întâlnit-o pe Magda Ciumac pe stradă şi am exclamat admirativ după ţinuta ei perfect asortată.

69 este cifra potrivită, pentru că sunt suficient de multe lucruri cât să spuneţi că ştiţi ceva despre mine, dar suficient de puţine cât să rămână loc de mister şi curiozitate. Îi împovărez pe Alex şi Zăpă. Spor!

Politicienii se luptă, profesorii tresaltă.

Mă gândeam că lupta pentru moaştele Sfântului Dumitru a fost aprigă, dar îmi dau seama că lupta politică presupune şi mai multe coate în gură. În gura cui? În gura cadrelor didactice, care o ţin deschisă în faţa televizorului, privind cum mingea salariilor lor este pasată de la Băsescu la Tăriceanu şi invers. O luptă electorală care şi-a găsit pretextul într-o majorare sclipitoare a salariilor cu 50%. Şi acum, aceşti doi oameni respectabili ai statului se întrec în declaraţii vituperante, reuşind încă, după atâta timp, să mai stârnească atenţia cuiva. Sindicatele din învăţământ îi iau în serios. Mai au puterea să se lase traşi în această şaradă de doi bani, care anticipează măcelul alegerilor din 30 noiembrie.
Analizând critic, pe sub sprânceană, îţi dai seama de cât colo că pute a guri spurcate. A guri uscate, însetate după locuri pe scaunele de senatori şi deputaţi. Băsescu însă joacă inteligent şi merită apreciat. Apare în faţa naţiunii şi susţine cu zâmbetul său de muiere virgină că salariile trebuie să fie mărite. Trebuie şi se poate. Dar nu se vrea. Ridică pleoapa sa de la ochiul stâng şi priveşte drept spre profesorul flămând, din faţa televizorului. El este de partea lor.
Tăriceanu se prinde încă o dată în horă, aiurea în tramvai, şi se împiedică. Se împleticeşte. Ştie că a primit-o sub centură, dar se târăşte pe coate.
Bineînţeles că, dacă Băsescu ar fi bănuit, chiar şi pentru o clipă, faptul că majorarea ar fi fost posibilă şi că Tăriceanu ar fi răspuns afirmativ, strategia lui ar fi fost cu totul alta. Dar aşa...mizează pe stomacul gol al cadrelor didactice şi pe jocul prost, de om rău, al lui Tăriceanu. Atrage atenţia asupra paiului din ochiul primului-ministru pentru a masca bârna din al său.
Ce mă deranjează? Că joaca lor a depăşit pătrăţelul de gunoi permis. Se întind prea mult.